Asigurare vs. Rectificare (RO, visător?)

În urmă cu o lună, la o discuţie cu experţi români şi străini, sorbeam o bere la Hanul lui Manuc şi gândeam cu voce tare, aşa c-am relansat o idee care mă macină de vreun an de zile. N-am nicio garanţie că noul serviciu anticorupţie de la MDRAP o va lua în considerare, pentru că nici consultanţii străini nu păreau convinşi, însă eu cred că, astfel revizuită, după îndelungă chibzuinţă 😉 , e o măsură care poate sprijini implementarea Strategiei Naţionale Anticorupţie, aşa c-o scriu aici, însoţită de toată povestea, poate-o citeşte/adoptă cineva 😉 Ideea iniţială se referea la introducerea unui sistem de asigurări de integritate pentru conducătorii de instituţii—e o abordare de tip zăhărel, nu bici, însă şi zăhărelul poate fi ajustat, modificat, adaptat, ca să fie cât se poate de eficient!

sursa foto: Hanul lui Manuc, prin lentila telefonului meu 😉

Gândul care mă măcina pornea de la conceptul acela din SNA, care-mi place mie tare mult: fiecare incident de integritate constituie un eşec de management. Odată definit incidentul de integritate, ne putem inspira din experienţa asigurărilor din sectorul privat: Cum ar fi ca şeful de instituţie să plăteasca din buzunarul propriu poliţa de asigurare, urmând să se bucure de o deducere fiscală în cuantum echivalent pentru poliţa minimală, pentru riscul minim? Desigur, asiguratorul ar urma să facă evaluarea riscurilor, pornind de la indicatorii din raportările SNA, de la recomandările rezultate din SCMI, de la evaluările de tip CAF, ISO, AA, GRI ori OCEG, despre care am mai scris aici şi aici.

Astfel, statul ar arăta că e dispus să investească în integritatea sectorului public, suportând costurile poliţei minimale, iar conducătorul de instituţie ar arăta că e interesat de integritatea din ograda proprie, suportând costul suplimentar al poliţei—şi conducătorul ar fi cu atât mai interesat de adoptarea unor măsuri concrete anticorupţie în ograda sa, pentru a micşora riscul, pentru a plăti mai puţin din buzunarul său, pentru partea nedeductibilă. Iniţiativa s-ar bucura de sprijin din partea sectorului privat, cel puţin asiguratorii având un interes direct, dar şi ceilalţi actori privaţi putând să arate de ce nu (mai) intră în relaţii contractuale cu nişte instituţii publice de mare risc 😛 Nu în ultimul rând, instituţia şi cetăţenii ar fi asiguraţi împotriva riscului, pentru că poliţa ar urma să acopere pagubele suferite de instituţie (adică banii publici), înainte de stabilirea definitivă a răspunderii individuale 🙂

Cu alte cuvinte, răspunderea penală, contravenţională, administrativă, disciplinară sau electorală ar rămâne pe umerii conducătorului de instituţie, în timp ce răspunderea managerială ar fi singura asigurată financiar, în beneficiul instituţiei (şi al cetăţenilor-„acţionari”), pentru acoperirea eventualelor prejudicii cauzate de culpa managerială a şefului—şi mi s-ar părea normal să fie aşa, pentru că partea managerială e cea care ma ustură pe mine cel mai mult, în calitate de cetăţean, beneficiar al serviciilor oferite de acea instituţie şi, de cele mai multe ori, plătitor final (prin taxe şi impozite, amânări de plată, ştergeri de datorii, realocări sau rectificări bugetare) al tuturor prostiilor sau matrapazlîcurilor din sectorul public 🙁

Eh, dar sistemul acestor asigurări, aşa cum l-am gândit eu iniţial, are o mare bubă—de fapt, are două:

prima bubă e ca unii şefi de instituţii vor mânări cuantumul primelor de asigurare, ca să rămână ei cu bani în buzunar (iar unii asiguratori ar putea conveni poliţe de asigurare corupte, care să fie reciproc avantajoase, c-am auzit şi noi de collusion şi de kickback, adică „parandărăt”), aşa încât efortul bugetar pentru acoperirea acestor investiţii de asigurări n-ar mai avea niciun efect benefic pentru mine, cetăţeanul obişnuit 🙁
a doua bubă e că, în momentul ăsta, şefii de instituţii au deja obligaţii asumate în cadrul SNA; dacă mai adăugăm o formulă de premiere fără vreo sancţiune, avem reţeta perfectă pentru cosmetizarea lipsei de performanţă sub rimelul (sau fondul de ten) oferit de poliţa de asigurare 🙁 Aşadar, am rămas cu întrebarea fundamentală—cum să facem din zăhărelul ăsta ceva care să semene şi a bici?!?

Şi cred c-am găsit răspunsul exact în cuvintele de mai sus, când am făcut referire la rectificarea bugetară! 🙂 Pentru asta, vreau şi trebuie să-i mulţumesc unui foarte bun prieten, expert anticorupţie din România, care a avut răbdarea să mă asculte până la capăt şi să mă împingă înspre găsirea soluţiei, aproape să mi-o sufle 🙂 Păi, dacă tu, conducător de instituţie, eşti pe bune interesat de integritatea proceselor decizionale, alocării resurselor şi personalului din subordinea ta, aş zice s-o dovedeşti intrând în procesul de monitorizare SNA, făcându-ţi evaluările şi raportările semestriale! Dacă n-o faci, să n-ai dreptul la vreo creştere de buget, când vine următoarea rectificare bugetară! Iar dacă o faci bine, să ai dreptul să ceri, la rectificare, nişte bani dedicaţi pentru investiţii în integritatea instituţiei tale 😉

Ce spuneţi, domnilor miniştri Cazanciuc, Dragnea, Voinea, Chiţoiu şi Ponta?!? Facem şi noi o politică bugetară anticorupţie, cu mintea-n cap?!? Nu de alta, da’, câteodată, mă-ntreb şi eu, alături de Taxi, ce guvernează România, ipocrizia sau pudibonderia?!? [minutul 3:04]

Later edit: Într-o discuţie pe facebook, prietenii de la ContextPolitic spun că nici condiţionarea rectificărilor bugetare nu e suficientă, pentru că şefii de instituţii se pot mulţumi şi fără creşteri de buget, având deja acces la sursa de putere pe care au râvnit-o, adică poziţia de decizie. Mai mult decât atât, îşi pot ţine în şah partidul, arătând că, fără o creştere bugetară, nu au de unde cotiza sau mobiliza resurse pentru campaniile partidului… Cerc vicios, la naiba!