Autobuzele (RO)

La sfârşitul acestei săptămâni, ar trebui să merg la vot, în alegerile locale. Şi mă aflu, din nou, în situaţia că nu pot alege cu inima deschisă. Pot trata chestiunea ca pe un pariu, punând ştampila pe candidaţii despre care sper să mă dezamăgească cel mai puţin. Sau o pot trata ca pe un joc de strategie, punând ştampila în funcţie de cum arată şansele ca votul meu să fie furat sau irosit. Foarte neplăcut!

Mi-ar plăcea să aleg cu inima deschisă! Să mă simt entuziasmat de ideile pe care le propagă şi le susţin candidaţii pe care ar urma să-i votez. Să mă simt inspirat de o viziune despre un viitor mai bun în oraşul unde locuiesc, în comunitatea unde vieţuiesc. Să-mi fie clar ce am eu de făcut pentru ca viziunea aia să se îndeplinească. Să-mi fie drag că locuiesc aici şi să mă simt împlinit în oraşul meu, în comunitatea mea.

Nu pot face nimic din toate astea, pentru că ... nu ştiu, ceasu' rău!? Mai exact, pentru că nimeni nu mi se adresează şi nici nu mi s-a adresat pe acest palier—niciun partid, niciun candidat, nici măcar vreunul! Mi-aduc aminte vremurile când organizaţiile neguvernamentale organizau dezbateri cu candidaţi şi propuneau pacte sau acorduri între ei (dar pentru noi), cu gândul la viitorul oraşului. Lăsând deoparte că ele n-au fost respectate (iar acum nu prea mai ai pentru ce idee să faci vreun pact), unii dintre foştii colegi sunt acum candidaţi, dar refuză să se prezinte la dezbateri.

S-au schimbat vremurile, maică! Ceasu' rău! Aşadar, nu pot vota deschis şi împăcat, că n-am motive. Campania electorală a mers mai degrabă pe ideea unui vot închis, încrâncenat. Asta n-ajută la nimic, nici azi, nici mâine, nici peste 1, 2, 4 sau 10 ani. Chiar ieri mă-ntreba un amic oare cu ce ne-am ales în urma acestei campanii? I-am zis că, deşi pare că n-am obţinut nimic obiectiv, eu cred că ne-am scos cu nişte lecţii foarte importante în planul subiectiv: a) ne-am respectat ritualul democratic şi b) ne-am dat seama cât de nasoală e situaţia în care am ajuns.

Rămâne să mă uit la chestiune ca la un pariu? Să-mi pun speranţa în bunele intenţii ale unor oameni pe care-i cunosc? Să-mi zic că nu mi s-au putut adresa inspiraţional, pentru că au trecut prin nişte experienţe pe care eu nu le pot judeca? Şi să am încredere în ei, că, odată ajunşi acolo, vor lua deciziile corecte? E foarte riscant pariul ăsta, pentru că beneficiile (pentru mine) sunt extrem de improbabile, chiar dacă un vot nu-i un cost prea mare (pentru mine).

Sau să mă uit, mai degrabă, la cum previn pericolul ca votul meu să fie furat ori irosit? Să votez „strategic,” „util”?!? Mă irită enorm faptul că, aplicând astfel de manevre, simt că-mi încalc valorile! Şi iritarea creşte în momentul în care-mi dau seama că opţiunile mele din această variantă sunt aceleaşi cu cele de la pariu! Şi mă frustrează enorm faptul că nu-mi pot justifica eu mie, nici raţional, nici emoţional, dacă aleg „strategic” sau la pariu, că-i tot un drac 🙁 Adică mă pot lăuda c-am făcut un pariu pe valori, da' mă pot suspecta c-am folosit o manevră!

În urmă cu ceva vreme, a circulat prin social media o pildă privind alegerile, aparent lansată de Doc: Votul ar fi, mai degrabă, ca un mijloc de transport în comun. Nu aştepţi să iei autobuzul perfect, ci îl iei pe cel care te duce mai aproape de destinaţie. Problema mea e că nu-mi dau seama care-i destinaţia, motiv pentru care n-am nici cea mai mică idee care dintre autobuze mă duce mai aproape. Pardon, ştiu că există autobuze în care nu vreau să mă urc—dintre celelalte, care-au mai rămas, nu ştiu deloc care mi-ar fi bun mie.

Duminică, voi merge la vot, din nou, cu inima îndoită. Voi paria pe autobuzul cu bune intenţii (deşi nu voi scăpa de suspiciunea rezonabilă că votez „strategic”). Însă, pentru că n-am nicio garanţie privind destinaţia şi nici nu există vreun autobuz în care să mă urc cu entuziasm, voi continua să-mi fac planuri despre un alt oraş, despre o altă comunitate. Pentru că respectarea ritualului democratic e ceva în care cred cu tărie, însă nu pot ignora la nesfârşit cât de nasoală e situaţia în care am ajuns!

sursa foto: Muzeul Transportului Public, Cluj-Napoca