Averea—prezumţie şi constituţie (RO)

Un copil are o minge—deseori, pentru un copil, asta e toată averea lui… Oare a primit-o cadou, a cumpărat-o sau a furat-o? Dacă are sub 14 ani şi bănuim c-a furat-o, există o prezumţie absolută, conform căreia nu poate înţelege ce-nseamnă proprietate şi furt, aşa încât nu poate răspunde penal pentru fapta lui. Dacă are mai mult de 14 ani, prezumţia asta nu mai e absolută, ci relativă—altfel spus, dacă se poate proba că înţelege conceptul de proprietate şi/sau înţelege că furtul e ceva greşit, poate fi tras la răspundere penală.

sursa imaginii: Bethany Community Gym

Foarte multă lume s-a inflamat pe tema averilor ilicite sau nejustificate—nici ei nu mai ştiu… Nu vreau să citesc argumentele CSM şi CCR pe tema asta—sigur sunt plictisitoare şi alimentează inutil o falsă problemă! Constituţia conţine o prezumţie privind dobândirea licită, onestă şi corectă, a averii, iar eu cred/susţin că e un lucru bun într-un stat de drept.

Vă pun la dispoziţie numai 2 argumente:
a) prezumţia asta e relativă şi
b) prezumţia asta există indiferent dacă e înscrisă în Constituţie sau nu.

Să presupunem, prin absurd, că prezumţia ar fi absolută şi s-ar aplica oricărei averi, a oricărui cetăţean. Cu alte cuvinte, chitanţele, martorii, rudele, hrisoavele invocate prin instanţe n-ar mai putea înfrânge aparenţele, n-ar mai putea restabili dreptul de proprietate. Dacă lucrurile ar sta aşa, nu ne-ar mai interesa ce vârstă are copilul de mai sus, cu atât mai puţin dacă înţelege conceptul de proprietate, pentru că n-am mai avea dreptul să acuzăm pe nimeni de furt. Prin urmare, prezumţia de dobândire licită a averii este relativă!

Să presupunem, tot prin absurd, că prezumţia n-ar mai exista, dacă ar fi ştearsă din Constituţie. În absenţa acestei prezumţii, orice miliţian m-ar putea opri pe stradă, oricând, m-ar putea percheziţiona, aproape viola sau chiar aresta sub acuzaţia că nu-i pot dovedi provenienţa cămăşii pe care o port ori a buchetului de flori pe care-l duc iubitei. Copilul dumneavoastră ar putea fi acuzat de port ilegal de minge! Prin urmare, prezumţia de dobândire licită a averii există (într-un stat de drept!) indiferent de textul constituţional!

Pe prezumţia asta, pe existenţa şi pe relativitatea ei, se bazează bucuria jocului de copil, exprimarea iubirii, dar şi comerţul mărunt, de zi de zi, care ne ţine în viaţă cu pâine, brânză şi roşii. Tot pe prezumţia asta se bizuie întreaga economie şi dreptul statului de-a ne lua bani de taxe şi impozite, ca să ne asigure sănătate, educaţie, apărare şi justiţie ori celelalte, atât de trebuincioase omului. Ah, îmi spuneţi că inspectorii fiscali, poliţiştii sau magistraţii încă n-au reuşit să frigă peştii cei mari ai corupţiei şi că tocmai textul ăsta din Constituţie îi împiedică? Fals!

Tocmai v-am demonstrat că prezenţa prezumţiei în Constituţie nu-i înlătură relativitatea şi că ştergerea ei de-acolo nu-i înlătură existenţa—ea va continua să fie invocată, tocmai pentru că e un lucru bun, necesar şi util, într-un stat de drept, respectiv într-o economie de piaţă. Eu nu sunt dispus să schimb legile numai pentru că nişte inspectori, magistraţi sau chiar legiuitori se dovedesc incompetenţi, indolenţi ori neglijenţi! Cum ar fi să-i obligi pe toţi locuitorii de la parter să-şi scoată geamurile, indiferent de anotimp, numai pentru că nimeni nu-i prinde (sau nu vrea să-i prindă) pe copiii care le sparg când se joacă cu mingea?!?

PS1. Recunosc, şi textul ăsta, ca şi Statul celor 5 defecte, e rezultatul unor discuţii avute cu colegii de la ActiveWatch și afaceripublice.ro.
PS2. Mi-a plăcut tare mult postarea pe acelaşi subiect a lui Miron Damian. Recunosc că-mi combate, indirect, unele din argumentele mele. Dar mă bucură că putem dezbate fără ţâfnă 😉