Cenzura CCR vs Ziua Justiției (RO, nervos)

Cum-necum, nici anul ăsta nu reușim s-avem parte de-o sărbătoare calmă și relaxantă de Ziua Justiției (anul ăsta, pe 2 iulie). Curtea Constituțională a României tocmai ne-a creat tuturor o problemă mare cât casa, publicând o hotărâre care privește opiniile separate (mai exact, are efectul de-a le constrânge și restrânge). Pot înțelege rațiunea introducerii unor reguli pentru redactarea și interpretarea motivărilor și opiniilor separate, dar nu pot accepta negarea rolului (judecătorilor) CCR în stat, mai ales când negarea asta se sprijină pe disprețul față de lege și se înfăptuiește prin putere discreționară! Explic mai jos aceste 4 considerații, separat, dar în ordine inversă:

sursa foto: HotNews

Art. 2 și 3 din Hotărârea CCR invocată aici reprezintă o combinație periculoasă, pentru că pun în mâna președintelui Curții puterea discreționară de-a decide care opinii corespund (sau nu) regulilor din art. 1, fără o procedură contradictorie, fără publicitate, fără cale de atac. Este rețeta perfectă pentru favorizarea abuzului de putere și/sau chiar a corupției, pentru că include
a) instituirea unei poziții de monopol decizional la nivelul președintelui CCR,
b) încărcarea acelei poziții cu o putere de decizie imposibil de controlat dinafara persoanei președintelui,
c) învăluirea acelui proces decizional al președintelui în mantia opacității.
Toate aceste elemente conduc la tentația lipsei de responsabilitate, ceea ce ar trebui să evităm din toate răsputerile, mai ales atunci când e vorba de Curtea Constituțională a României!

Art. 1 din aceeași Hotărâre CCR adaugă la lege, deși nu se poate ca legea aprobată de Parlament să fie «completată» de vreo altă instituție sau autoritate publică. Și ține de conceptul/principiul constituțional al supremației legii (art. 1, alin. 5, alături de art. 61, alin. 1 și, surpriză, chiar art. 142, alin. 1) că așa ceva nu se poate face la nivelul unui regulament intern, cum este documentul adoptat de CCR în 22 iunie. Disprețul față de lege se vede, mai departe, în faptul că art. 59, alin. 3 din Legea 47/1992 privind organizarea și funcționarea CCR obligă la publicarea opiniei separate/concurente fără nicio altă calificare. Similar, art. 426 din Codul de procedură civilă (alături de art. 401, chiar și art. 603) obligă la acceptarea opiniei separate așa cum este ea redactată și la publicarea acesteia, fără nicio altă calificare. Iar aceste prevederi legale (vădit încălcate prin Hotărârea CCR din 22 iunie) pornesc de la premisa că judecătorul este responsabil și profesionist, deci știe să-și redacteze opinia într-un mod relevant față de cauza dedusă judecății!

CCR este o instituție politico-jurisdicțională, iar „judecătorii CCR” sunt numiți acolo pe criterii și prin mecanisme politice (folosesc ghilimele, pentru că CCR nu face parte din autoritatea judecătorească). Fiind ei numiți politic, e firesc să utilizeze argumente politice în redactarea opiniilor, deși recunosc că mă enervează (sau înfurie?) atunci când exagerează. Însă nimeni nu poate pretinde că știe cu exactitate ce înseamnă „sentențios,” „ostentativ,” „provocator” sau „partinic” în exprimarea unei opinii (vezi și art. 30 din Constituție). Rolul judecătorului constituțional este legat în mod fundamental de libertatea de exprimare, pentru că nu ar mai putea cântări toate consecințele posibile și imposibile ale fiecărui cuvânt din reglementarea dedusă judecății sale, dacă ar trebui să fie atent, în același timp, la cenzură. Dimpotrivă, judecătorul constituțional trebuie lăsat cât mai liber în gândire, analiză și exprimare, pentru ca motivarea deciziilor să poată conduce la prevenirea altor obiecții de neconstituționaliate, în viitor.

Cum spuneam la început, da, recunosc că poate fi nevoie de reguli pentru redactarea opiniilor (mă gândesc la „obligația de rezervă” din art. 1). Dar aceste reguli trebuie să fie egale pentru opinia majoritară (motivarea deciziei) și pentru opiniile separate (concurente sau divergente). Astfel de reguli trebuie adoptate prin lege, nu printr-un simplu regulament; ele nu pot fi introduse pentru a limita, constrânge sau restrânge opiniile judecătorilor constituționali, nu pot adăuga la lege și nu pot fi aplicate prin exercițiul monopolist și opac al unei puteri dicreționare. Așa cum deduce Liviu Avram, sugerez că regulile pentru redactarea opiniilor ar trebui să fie aplicabile doar în materia elementelor care susțin dispozitivul sentinței (rationes decidendi) și ar trebui să fie însoțite de un ghid de interpretare, care să nu permită invocarea ca izvor de drept (de fapt, de doctrină juridică) al acelor „remarci, opinii, aspecte care nu susțin prin ele însele dispozitivul” (obiter dicta).

În caz contrar, există pericolul ca obiter dicta să devină, la rândul lor, izvor de doctrină, ceea ce ar da naștere la alte bazaconii—și pot înțelege că Hotărârea din 22 iunie a avut această intenție (vezi „obligația de rezervă”), dar execuția este lamentabilă! (Și poate fi suspectată de concordanță cu mecanismul deja pus la cale în Polonia.) Abia aștept ca Hotărârea CCR din 22 iunie să fie revocată sau abrogată, iar persoana care a propus-o să-și dea demisia! Dacă nu, măcar nutresc speranța că Hotărârea va fi atacată în contencios administrativ (fiindcă este un simplu regulament intern), eu intenționând să mă alătur ca intervenient în această cauză, cu unele dintre motivele expuse mai sus. Chiar dacă am alte proiecte în derulare, pentru chestia asta o să-mi fac timp, pentru că mi se pare crucială pentru încrederea cetățeanului în principiul constituțional al supremației legii!

Închei arătând că diversitatea opiniilor separate trebuie protejată ca izvor de doctrină juridică, respectiv ca o valoare intrinsecă a oricărui sistem jurisprudențial, așa cum vedem în această colecție europeană sau în acest proiect de liber acces la informații judiciare. Avem obligația morală de-a proteja și de-a încuraja opiniile separate, pentru că ele ne îmbogățesc capacitatea de înțelegere a dreptului, a calității relațiilor sociale dintre oameni, deci sunt unul dintre motoarele dezvoltării noastre intelectuale, un instrument de (re)afirmare a rațiunii care ne deosebește de celelalte mamifere… Pfff, ce m-am enervat!!! (sau înfuriat?)