Ciocănitoarea şi puii ei (RO)

Emeley era în cumpănă. Se trezise mai devreme decât de obicei şi simţea o apăsare în capul pieptului. Nu, nu era de la mâncarea de-aseară. Mâncase ceva simplu şi uşor, deci nu putea fi asta. Nu era nici de la lipsa de activitate fizică din ultimele zile. Nu ştia să-şi explice. Trecu prin ritualurile dimineţii şi se opri cu cafeaua aburindă în faţa laptopului. Îşi verifică încă o dată toată corespondenţa, deşi nu apăruse nicio schimbare faţă de aseară. Deodată, i se făcu lumină printre gânduri: apăsarea aia era, din nou, legată de datorie. Da, de conceptul de datorie, aşa cum îl învăţase în facultate, la cursurile de filozofie. Avea datoria să facă tot posibilul pentru atingerea obiectivelor din proiect.

Da, Emeley lucra în societatea civilă, undeva în Europa de Est. Iar proiectul începuse cu multe luni în urmă, aproape un an, dacă e s-o zicem pe bune. Adevărul e că proiectul ăsta pornise cu tot felul de greutăţi, încă de la-nceput. Şi, periodic, Emeley se trezea cu câte-o apăsare în capul pieptului. Pe parcursul zilei—uneori, chiar cu o zi sau două mai târziu—îşi dădea seama că apăsarea venea de la simţul datoriei. Apoi, găsea o soluţie pentru ca proiectul să meargă mai departe şi se calma. În dimineaţa asta, însă, lucrurile păreau un pic diferite. Apăsarea era mai puternică decât de obicei, iar simţul datoriei era mai tăios. De data asta, problema părea mai urgentă, nerăbdarea de-a găsi o soluţie părea mai împovărătoare. Poate că de-asta nici nu recunoscuse din prima ce i se întâmpla. Ceva era schimbat şi n-avea nicio legătură cu vântul care bătea pe lângă fereastră.

Era martie, în vremea Covidului. Afară era însorit, dar încă era frig. Se-auzeau păsărele ciripind, iar asta părea ceva straniu, aproape fantomatic, în oraşul ăsta gălăgios de obicei. Dar era şi liniştitor, în acelaşi timp. Era vremea în care oamenii „stăteau la colivie,” în timp ce păsările păreau singurele vietăţi cu-adevărat libere. Bine, şi pisicile, dar pisicile nici nu pot fi altfel—cine altcineva în afară de pisici ar mai putea stăpâni totul în jur? Încercase omul, dar era evident că eşuase!

Emeley căuta sunetul unei ciocănitori care se aciuase în cartier: prrrrr—prrrrr. De vreo două săptămâni, poate trei, ciocănitoarea îi însoţea băutul cafelei, în fiecare dimineaţă: prrrrr—prrrrr. Ah, ce interesant, când se înteţeau rafalele de vânt, ciocănitoarea tăcea. Firesc, gândi Emeley: când bate vântul, probabil că se preocupă să se ţină bine de coaja copacului. Oricât o căuta cu privirea, însă, nu se vedea nicăieri—ciocănitoarea asta se-ascundea bine.

Emeley îşi întoarse privirea către ecranul laptopului. De fapt, nu acolo era problema. Şi, evident, nici soluţia nu se găsea în laptop. Problema era tocmai în starea asta idioată, în care oamenii n-aveau de ales, ci erau obligaţi să stea în case, tocmai ca să nu se-mbolnăvească unii pe alţii—ori unii de la alţii. Şi, colac peste pupăză, în starea asta de izolare, oamenii erau teribil de vulnerabili, mult mai vulnerabili decât oricând, la propagandă şi manipulare. Iar proiectul lui Emeley tocmai asta îşi propunea ca obiectiv: să-i ajute pe oameni să ţină piept manipulării, să-nţeleagă când sunt expuşi la propagandă, din ce motiv şi în ce scop. Pentru o clipă, se gândi la pieptul de pupăză—oare ce culoare are? Stai! Poate că aici se găseşte soluţia? Nu la pupăză, ci la ciocănitoare!

Adică, în timp ce bate vântul în rafale, ciocănitoarea se ţine bine de coaja copacului şi de-aceea nu se mai aude sunetul acela, atât de plăcut, prrrrr—prrrrr. Molima asta e ca o rafală de vânt. Eu sunt ca ciocănitoarea. Când bate rafala, nu pot face altceva decât să mă ţin de obiectiv. Dar, când se opreşte rafala, ciocănitoarea bate din nou în coaja copacului, prrrrr—prrrrr, căutând hrană pentru puii ei. Eu ce mama dracului fac?!? Cum îi ajut eu pe oameni să se protejeze în faţa acestui pericol, care-i mult mai perfid decât această boală, numită Covid? Emeley se ridică de la biroul improvizat pentru perioada de izolare şi se duse să-şi mai pună o cafea. Era firesc să bea două cafele în fiecare dimineaţă. Poate că nu era sănătos, dar asta-i era rutina dimineţii, încă de multă vreme înainte de-a fi apărut Covidul.

Ce situaţie stupidă! Problema asta era mult diferită de toate cele dinainte. Când s-a poticnit finanţarea, soluţia s-a găsit în câteva hârtii. A durat câteva zile până când hârtiile alea şi-au produs efectul, dar a fost bine, în cele din urmă. Când s-a gripat relaţia cu unul dintre parteneri, soluţia s-a găsit în câteva discuţii. A durat câteva săptămâni până când discuţiile alea şi-au produs efectul, dar şi atunci s-a terminat cu bine. Adică soluţiile alea au fost durabile. Când unul dintre parteneri a întârziat livrarea unui raport intermediar, soluţia a fost pur şi simplu aşteptarea. Asta n-a mai fost bine, da’ „păţeşti,” vorba ‘ceea; „se mai întâmplă!” Emeley nu ştia nici acum dacă riscul ăsta, de întârziere, fusese rezolvat durabil. Însă, acum, situaţia era diferită: cum să te lupţi cu un duşman pe care nu-l poţi vedea?

Cine era, de fapt, duşmanul ăsta? Oricât le-ar fi plăcut oamenilor să poată personifica virusul, Emeley ştia că asta nu se poate. Nu se face! Tocmai, o parte consistentă din obiectivul proiectului era să preîntâmpine o astfel de personificare. Exista pericolul ca virusul să fie asociat cu nişte oameni, grupuri sau categorii de persoane care n-aveau nicio vină. Iar Emeley ţinea mult la respectarea demnităţii umane. Cu cât mai repede şi-ar fi descoperit oamenii demnitatea, cu cât mai durabil şi-ar fi respectat reciproc umanitatea, cu-atât mai greu ar fi fost pentru manipulare şi propagandă să-şi facă loc în minţile oamenilor. Deci, cu-atât mai bine pentru proiect—sau pentru obiectivul proiectului. Oare asta ar fi trebuit să fie direcţia? Poate, dar asta nu răspundea la întrebare. Cum te lupţi cu un duşman care nu poate fi văzut, pe care nu-l poţi arăta cu degetul?

Emeley realiză că rămăsese în picioare, la bucătărie, amestecând zahăr în cafea. Un gest mecanic. Se mai uită o dată după ciocănitoare, dar fără succes. Hotărî să nu se-ntoarcă în faţa laptopului, ci pe fotoliu. Zâmbi şăgalnic, amintindu-şi că Dr. House folosea tehnica asta, în serialul de la TV. Să schimbi mediul fizic în care-ți desfăşori activitatea, ca să te poţi concentra pe obiectiv. Lui Emeley nu-i plăcea să lucreze din fotoliu, pentru că de-acolo nu vedea pe fereastră. „Priveşte cerul” era un slogan scris pe zidurile oraşului, înainte de calamitatea asta cu Covidul. Ce schimbare profundă produsese acest virus! Le furase oamenilor o parte din libertatea pe care şi-o câştigaseră cu doar 30 de ani în urmă.

Emeley îşi aminti despre legătura dintre frică şi libertate. Oare tot din facultate venea şi asta? Sau de pe la vreo emisiune televizată? Nu asta era important acum. Aşadar, oamenii se tem pentru propria lor libertate. Să nu şi-o piardă, deh! Iar cel mai uşor e să bagi frica-n ei arătându-le că există oameni dispuşi să toarne. Când te toarnă cineva şi vezi că vin „dorobanţii” să te ridice, atunci ţi-e cel mai frică! Pentru că nu ştii cine te-a turnat. Cum te lupţi cu un duşman pe care nu-l vezi? Bine, turnătorul nu ţi-e cu-adevărat duşman, da’ tot un drac. Cam ca virusul, poate? Poate că doar cu solidaritate şi încredere te poţi lupta într-o astfel de situaţie. Încredere în oamenii de lângă tine, că te protejează, că-ţi stau alături. Solidaritate şi încredere, nu temere şi turnătorie.

Emeley sorbi din cafea şi, pentru o clipă, îşi dori ca toată situaţia asta să fi fost ca-n basmele copilăriei, când un pieptene se putea transforma într-o pădure deasă, o oglindă într-un lac îngheţat, o gresie într-un munte… Dar se scutură şi ieşi rapid din starea asta de reverie, pentru că ştia prea bine că eroul din poveste tot ajungea să se lupte faţă-n faţă cu balaurul, deci asta nu era o soluţie.

O dimineaţă chinuită, se gândi Emeley. Simţul datoriei era tot acolo, apăsarea aia din capul pieptului nu era doar împovărătoare, ci era şi urgentă. Duşmanul era tot fără chip. Ciocănitoarea nu se mai auzea deloc. Emeley se uită la ceas şi se gândi că, la ora asta, ciocănitoarea nu se mai auzea nici în alte zile. Obiectivul era neschimbat, iar oamenii erau la fel de vulnerabili.

Emeley se aşeză din nou în faţa laptopului, să-şi verifice corespondenţa. Nicio schimbare faţă de aseară sau faţă de azi-dimineaţă. Poate că era prea devreme, tocmai pentru că se trezise mai devreme decât de obicei. Dar, nu, n-avea nicio legătură, asta era ora la care, în mod obişnuit, avea de făcut lucruri, de butonat, de citit, de scris. Oare se-ntâmplase ceva? Emeley se uită rapid peste ştiri. Nu, nu se-ntâmplase nimic deosebit, adică nimic nou.

Ce situaţie! Oamenii nu realizau cât de importante erau libertatea şi demnitatea pentru ei, pentru buna lor convieţuire. Din cauza asta, oamenii erau incapabili să se lupte cu duşmanul fără chip. Şi-atunci se luptau între ei. Iar efectul era că-şi pierdeau şi mai mult din demnitate, şi mai mult din libertate. Iar manipularea şi propaganda nu făceau altceva decât să accentueze aceste pierderi. Şi frica, să accentueze frica! Emeley se gândi că era cazul să le spună lucrurile astea colegilor din echipa de proiect. Dar sigur le ştiau şi ei, ce rost avea să le piardă timpul cu pseudo-revelaţia asta? Iată că Emeley „descoperise apa caldă” şi simţea nevoia să-şi lumineze colegii? Credea că se-ntoarce cu veşti despre lumea de-afară în proverbiala peşteră? O prostie!

Prrrrr—prrrrr, prrrrr—prrrrr. Sunetul ciocănitorii era mai puternic decât de obicei, mai amplu. Emeley privi pe fereastră şi, pentru prima dată, văzu ciocănitoarea în copacul de dincolo de pervaz, extrem de aproape, la doar câţiva metri. Se priviră în ochi, preţ de-o clipă. Suficient cât să vadă c-avea un viermişor în cioc. Sau, poate, o omidă? Nu, de unde să fie omizi în martie?!? Cine ştie, ori omidă, ori viermişor, asta sigur nu era important acum. Ciocănitoarea îşi luă zborul, dar Emeley rămase cu impresia că privirea ciocănitorii conţinea în ea un reproş. Asta-i mai lipsea acum, să-şi bată capul cu închipuirea c-ar fi existat un reproş în privirea ciocănitorii! Totuşi, Emeley mai realiză ceva: tocmai scăpase de apăsarea din capul pieptului. Probabil că destinul îi rezervase o formă specială de „priveşte cerul,” iar asta era „dă ochi în ochi cu ciocănitoarea”?!?

Chorizo sări pe pervaz, iar Emeley se sperie uşor. Motanul ăsta negru avea obiceiul să vină să doarmă ca un cârnat, chiar aici, pe pervaz, dincolo de geamul ferestrei. Miau! Emeley îl alinta în secret cu acest nume, pentru că ştia că nu era politic corect. Oricum, nu ştia al cui e motanul, nici de unde venea. Emeley şi Chorizo aveau o relaţie distantă, foarte potrivită pentru vremea Covidului, deşi relaţia lor era aşa de aproape 2 ani. Era un fel de dragoste între ei, dar poate că era mai degrabă respect înainte de toate. Pentru că relaţia lor era întotdeauna separată de geamul ferestrei. În mod evident, motanul stăpânea toată lumea şi nu se sinchisea de nimic, cu-atât mai puţin de frământările lui Emeley, de simţul său al datoriei, de duşmanul invizibil. Chorizo întruchipa libertatea neîngrădită, iar mieunatul ăla era mai degrabă un semn că era momentul ca Emeley să se retragă de lângă fereastră. Ceea ce şi făcu, fără să stea prea mult pe gânduri.

Din faţa laptopului, Emeley privea cu câtă demnitate se spăla Chorizo. N-avea nicio apăsare! Şi ştia că, după acest ritual, motanul pur şi simplu se va pune la somn. Stai un pic! De fapt, motanul ăsta face acelaşi lucru în fiecare zi la fel, de când lumea! Şi la fel face şi ciocănitoarea! Nu mâncase viermişorul ăla—sau omida, ce-o fi fost—ci zburase cu el în cioc! Asta însemna, cel mai probabil, că avea pui în apropiere, într-un cuib. Acum, lui Emeley îi părea rău că nu apucase să vadă încotro zburase ciocănitoarea, pentru că Chorizo îi trăsese sperietura aia scurtă, cu săritura lui pe pervaz. Poate că aşa stăteau lucrurile şi-n privinţa proiectului? Problema cu care se confrunta acum era doar o sperietură? Iar obiectivul proiectului era legat de puii ciocănitorii? Cine erau puii lui Emeley?

Puii mei! Da! Asta era! Înainte de episodul cu ciocănitoarea şi motanul, Emeley avea de gând să le scrie colegilor din echipa de proiect. Să le spună cât de importante erau libertatea şi demnitatea umană, că numai prin solidaritate sau încredere reciprocă ar fi putut înfrânge frica! Nu doar frica de Covid, ci mai ales frica de turnătorie, pentru că aia era mai gravă, aia se putea insinua prin manipulare şi propagandă! Solidaritatea, demnitatea şi libertatea erau pieptenele, oglinda şi gresia care-ar fi putut încetini duşmanul, chiar dacă el rămânea nevăzut. Sau chiar şi-atunci când el chiar era nevăzut! Iar lupta faţă-n faţă cu balaurul era, de fapt, ceea ce făceau deja cu toţii în zilele acelea de martie—stăteau acasă, tocmai pentru ca virusul ăla blestemat să nu se poată propaga de la om la om. Să moară de ciudă, hehe!

Emeley se porni să le scrie colegilor din echipă. Simţea că-şi îndeplinea datoria, că găsise o soluţie potrivită. Echipa sa era formată din oameni inteligenţi, care puteau dezvolta o naraţiune plină de speranţă. Era momentul ca „puii” din echipa lui Emeley să se-afirme, să-şi ia zborul, să poarte-n lume libertatea, demnitatea şi solidaritatea. Fiecare dintre „puii” săi avea puterea de-a deveni o ciocănitoare de sine stătătoare. Putea hrăni un alt cuib de „pui,” putea oferi alinare unui alt suflet zbuciumat. Fiecare dintre ei putea dezvolta o altă naraţiune, pentru un alt public. Şi, dacă erau comunicate cu mintea-n cap, naraţiunile-astea ar fi putut să le dea oamenilor speranţă. Ceva de care să se ţină bine, de fiecare dată când mai bate câte-o rafală de vânt.

Afară era însorit, dar vremea începuse să se-ncălzească. Emeley zâmbea în timp ce scria un email pe tastatura laptopului. Chorizo dormea liniştit pe pervaz, torcând liber şi stăpânind şi lumea viselor, nu doar pervazul. Prrrrr—prrrrr, se auzi din nou ciocănitoarea, căutând de mâncare pentru puii ei. Soft kitty, warm kitty…

sursa foto: Potozky László, 2020 (utilizată aici cu permisiunea autorului)

bonus: ar fi tare bine ca ideile bune să se răspândească la fel de repede ca pandemia!