Doliul meu (RO, abătut)

Marţi, în ajun de Moş Nicolae, am lucrat de-acasă. Mi se-ntâmplă des, mai ales dacă simt nevoia să mă izolez, ca să mă pot concentra mai bine la ce am de lucru. Dar aveam şi o întâlnire programată spre seară, cu un jurnalist britanic: o discuţie despre evoluţia României în ultimii 30 de ani, cu o ceaşcă de ciocolată caldă, într-o sufragerie confortabilă; un adevărat 5 o’clock, de la care a lipsit doar biscuitele. Dar nu la asta mi-a stat mie gândul îndoliat… De-acolo am rămas doar cu fotografia unui clopot cu heruvim.

Actualizare: Totul s-a încheiat pe 16 decembrie…

Pe la 4 ieşeam din metrou, treceam prin faţa Bisericii Elefterie şi intram pe strada Dr. Lister, când a-nceput să ningă. Erau nişte fulgi ciudaţi, grei şi extrem de rari, de parcă cerurile s-ar fi scremut din toate răsputerile să-i arunce peste oraş; sau peste mine? Am ridicat privirea şi-am văzut norul, după care mi-am dat seama că-n alte părţi ale oraşului încă era soare. Lumina era stranie, gălbui-cenuşie, deci starea aia de disconfort pe care-o simţeam venea din altă parte, nu din emoţia privind preconizata discuţie, nu din aspectul jalnic al „celui mai frumos” cartier din oraş, nici din apăsarea indusă de silueta stadionului din stânga mea ori de clădirea în stil comunist a ministerului apărării, care se profila peste dealul din spate.

M-am aşezat într-un fotoliu din sufragerie, constatând c-am ajuns cam devreme. Am realizat că stătusem toată ziua izolat în casă şi concentrat la muncile mele, deci nu aveam habar de ştirile zilei. Mi-am scos telefonul, am deschis conexiunea de date şi-am aflat imediat vestea: murise Regele… Murise mai de mult, cu câteva ore bune înainte… Sau, poate, cu câţiva ani înainte, odată cu speranţa în schimbarea pe care-ar fi putut s-o aducă? Am ieşit să fumez o ţigară şi mi-am dat seama imediat de absurdul situaţiei: tocmai aprinsesem „iarba dracului,” în timp ce gândurile mele, ciudate, grele şi rare, exact ca fulgii de mai devreme, se scremeau să acopere silueta amintirii unui om care-a fost, totuşi, „unsul lui Dumnezeu”…

Cea mai puternică amintire a mea, a relaţiei mele directe cu Regele Mihai, vine din decembrie 1989 şi este, de fapt, o fabulaţie; sau un vis? Eram în armată, adică în stagiul militar care era obligatoriu la acea vreme. Eram într-un camion, alături de colegii mei de pluton, probabil în drum spre centrul Bacăului, să păzim o clădire, fie a miliţiei, fie a sfatului popular. Era seara zilei de 23 decembrie, cred. Şi discutam cu băieţii despre semnificaţiile Revoluţiei şi ce putea urma în zilele următoare. Iar eu susţineam că nu-i niciun mister, că totul mi-era limpede ca „bună ziua”: Constituţia din 1923 urma să fie repusă în vigoare, iar Regele urma să se-ntoarcă în ţară, în timp ce un guvern provizoriu urma să organizeze alegeri libere pentru un nou parlament.

Scenariul mi-era limpede la detaliu, în imaginaţia mea: Regele Mihai al României urma să fie oaspetele verişoarei sale, Regina Elisabeta a Marii Britanii, care l-ar fi felicitat şi menţionat în mesajul de Crăciun. Apoi, până la Revelion, Regele ar fi urmat să revină la Bucureşti, pentru a încheia procesul de modernizare a României, că asta mi s-a părut mie întotdeauna c-a fost menirea Casei Regale, a Dinastiei pornite odată cu Carol I. Şi toate gândurile astea îşi trăgeau seva dintr-o conversaţie pe care-am avut-o cu tata, pe când aveam 6-7 ani, după ce descoperisem, de Paşti, un ban de argint cu chipul Regelui, care mi se părea că semăna cu Tătăielu, bunicul meu…

Odihneşte-Te în pace, Măria Ta!

Sursa foto: detaliu de pe terasa de la Infinitea