Forfetarea averilor nejustificate

Provocarea nu stă atât de mult în confiscarea averilor ilicite (pentru care prezumţia constituţională ne incomodează mai puţin decât deciziile CCR), cât mai ales în forfetarea averilor nejustificate. Cred că unul din principalele noastre obiective anticorupţie ar trebui să fie împiedicarea beneficiilor corupte, chiar dacă e de interes şi recuperarea activelor furate. [Numesc active acele bunuri, sume de bani ori părţi de avere asupra cărora există un titlu de proprietate cert şi legitim; folosesc beneficii pentru a desemna acele bunuri, sume de bani ori părţi de avere pentru care nu există nicio justificare.] Prezint aici soluţia forfetării de natură fiscală (nu penală—câteva distincţii), pe care o tot susţin* de prin 2004 încoace, pentru că momentul mi se pare copt—nu doar din cauza discuţiilor despre confiscarea extinsă, ci mai ales datorită procesului de elaborare a noii strategii naţionale anticorupţie.

sursa: www.socialsignal.com

Confiscarea este o sancţiune aplicabilă mai ales pentru încălcarea regimului proprietăţii (deşi se mai pot da şi alte explicaţii sau justificări). Odată constatată infracţiunea (prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă), ştim că hoţul/coruptul dovedit nu are titlu nici asupra activelor, nici asupra fructelor rezultate din acele active. Dacă nu se poate restabili dreptul de proprietate în favoarea adevăratului proprietar, statul nu doar că este îndreptăţit, ci chiar are obligaţia să confişte acele active şi fructele lor. Confiscarea extinsă este o garanţie în plus—dacă hoţul/coruptul, pe vremea când încă nu era dovedit, a creat aparenţa unui titlu în favoarea unei rude, unui prieten ori unui partener politic sau de afaceri, prin constatarea infracţiunii se ajunge în situaţia de-a se desfiinţa şi aparenţa acestui titlu subsecvent, astfel încât statul să confişte şi de la rudele, prietenii ori partenerii hoţului/coruptului dovedit.

Forfetarea are cam acelaşi obiectiv, dar utilizează alte instrumente şi alte căi—în primul rând, e o corecţie, nu o sancţiune. Suspectul are nişte beneficii corupte, nejustificate ori nejustificabile (constatate şi determinate de ANI sau ANAF), dar pe care statul nu le poate dovedi c-ar fi rezultat din infracţiuni. În acest caz, se verifică situaţia/starea de fapt fiscală—dacă a plătit impozitele aferente acelor beneficii, concret determinate, dar suspecte. În cadrul verificării, conform Codului de procedură fiscală, sarcina de a justifica beneficiile este la suspect; conform Constituţiei, el poate spune că nu are de gând să justifice nimic; dar prevederile aceluiaşi Cod şi ale aceleiaşi Constituţii îl pot supune la plata unor amenzi (între 1.000 şi 27.000 de lei, deocamdată!) pentru amânarea justificării. Mai devreme sau mai târziu, îi vor deveni mai costisitoare amenzile pentru nejustificare decât beneficiul în sine 😉

Hoţul/coruptul nedovedibil poate produce titluri false şi poate utiliza bani legitimi pentru a plăti impozitele şi penalităţile aferente beneficiilor suspectate. Dacă se poate dovedi falsul, discutăm de infracţiune şi, prin urmare, de confiscare; dacă nu se poate dovedi falsul, prin verificarea fiscală obţinem, cel puţin, că nu se poate bucura pe deplin de beneficiile acelea, pentru că-şi diminuează o parte din avere, plătind amenzi. Dar poate fi suficient de inteligent încât să nu producă nişte titluri false şi preferă mai bine să renunţe la acele beneficii, decât să le plătească (prin amenzile pentru nejustificare) mai mult decât merită! Putem stabili un termen cu ajutorul căruia să distingem între o formă de renunţare voluntară (în care amenzile deja plătite să se deducă din valoarea beneficiului renunţat) şi forfetarea propriu-zisă (în care amenzile se adaugă peste valoarea beneficiului).

Astfel, când este confruntat cu încălcarea legii fiscale în legătură cu beneficiile nejustificate din averea sa, hoţul/coruptul nedovedibil ajunge să nu se mai poată bucura de, înfrupta din ori desfăta cu acea parte de avere pentru care nu are titlu. Dar statul (încă) nu are un titlu asupra acelor beneficii, pentru că n-a făcut altceva decât să le preia în administrare, până când se poate determina cine este adevăratul proprietar. De aceea, statul se va purta ca un bun administrator cu acele beneficii şi, într-o perioadă determinată de timp, va face demersurile pentru găsirea persoanei care deţine titlul cert şi legitim—dacă reuşeşte, se întoarce la infracţiune şi la confiscare (extinsă, probabil); dacă nu reuşeşte, după încă o vreme, intervine o formă de prescripţie achizitivă şi statul devine proprietarul de drept al acelor beneficii.

Sigur, ce propun eu pare complicat şi cronofag. Totuşi, e foarte simplu să porneşti de la existenţa titlului, pe baza legislaţiei existente, şi să deschizi procedura pe baza rezultatelor concrete ale activităţii unor instituţii existente. Tot mecanismul descris aici se poate realiza exclusiv prin mijloace şi instituţii care nu depind de instanţele judecătoreşti—adică funcţionează (mult) mai rapid. Desigur, este nevoie ca mecanismul forfetării să asigure pe deplin respectarea drepturilor omului, să ofere garanţii împotriva abuzurilor de tipul Legii 18 din vremea regimului comunist-totalitar. Însă eu cred că forfetarea poate îndeplini mai eficient obiectivul privind împiedicarea beneficiilor corupte şi are valenţe disuasive extrem de puternice. În plus, aduce bani la buget şi oferă posibilitatea unei corecţii de comportament şi de atitudine 🙂

Notă explicativă:
*) Majoritatea ideilor şi conceptelor despre controlul averilor, prezentate pe acest blog sau în alte circumstanţe, provin din experienţa acumulată în activitatea mea anticorupţie, din conferinţe la care am participat de-a lungul timpului, din discuţii avute cu colegi şi prieteni, respectiv cu adversari de idei. Mi-ar fi imposibil să-i listez pe toţi, ca surse, referinţe ori link-uri bibliografice, însă le mulţumesc tuturor, în egală măsură.