Legea lobbyului—inutilă! (RO, descriptiv)

Codru Vrabie -

De-aproape 15 ani, nişte politicieni români, întotdeauna alţii şi alţii, se chinuie să promoveze (câte) o lege a lobbyului, deşi nu li-i clar care-i setul de relaţii sociale în care-şi doresc să intervină? În cadrul acelor relaţii sociale, care-s comportamentele in-/dezirabile pe care doresc să le pedepsească ori să le premieze? Pare că-i doar o ambiţie provincială, „să fim şi noi în rând cu lumea,” mai exact cu America şi cu Europa, iac-aşa!, c-au auzit ei că la Washington şi la Bruxel se face lobby, iar acolo treaba e serioasă, reglementată, nu lasată-n voia sorţii… Eu am mai scris/vorbit pe tema asta în 2002-03, 2007 şi 2011, iar argumentele de-atunci încă sunt valabile:

Ieri, în cadrul unei conferinţe Mediafax, am mai spus o dată lucrurile pe care le spun de 10 ani şi ceva: Nu-i nevoie de-o lege a lobbyului în România! Dar prezentările celorlalţi vorbitori din cadrul conferinţei mi-au dat ghes să mai explic un lucru, ca să fie treaba oablă 😉 Există multe asemănări între munca unui lobbyst şi cea a unui avocat; mie-mi place să spun că ambii fac advocacy, în sensul că intervin, în spaţiul public, cu argumente în favoarea unui interes, cu scopul de-a influenţa concluziile unui decident—pentru lobbyst, decidentul e fie ministru/primar (executiv), fie parlamentar/consilier local/judeţean (legislativ), în timp ce avocatul pledează în faţa unui judecător (dacă vreţi, putem extinde puterea (cvasi-)judecătorească până la arbitri şi mediatori; despre notari vorbim altă dată!).

Abia aici apare o distincţie importantă, dar care nu-i în cârca actorului privat care pledează cauza unui client, ci-n sarcina decidentului din sectorul public: Procedura din faţa judecătorului e contradictorie, iar interesul opus e apărat sau reprezentat de-un alt pledant, în timp ce procedura din faţa decidentului executiv sau legislativ nu e deloc contradictorie! Decidentul luat în colimator de-un lobbyst trebuie chiar el să reprezinte/apere interesul (potenţial) opus! Astfel, în persoana decidentului executiv/legislativ se suprapun funcţia de reprezentare (politică) şi cea de judecată (de oportunitate). Pericolul este ca judecata decidentului să fie întunecată de interesul politic personal, iar decizia să nu mai fie luată în reprezentarea interesului public.


C=client; A=avocat; L=lobbyst; J=judecător; D=decident (executiv sau legislativ); V=rezultatul votului; P=publicul larg (sau poporul, dacă ţineţi neapărat)

Din aceste motive, mai spun o dată:

  • dacă vorbim de transparenţă şi integritate, ne interesează mult mai mult decidenţii decât lobbyştii, pentru că cei din urmă sunt angajaţi de clienţi pe baza unei alegeri individuale, controlate, nu pe baza unei alegeri colective/populare, incontrolabile;
  • numai corecta aplicare a Legilor 24/2000, 544/2001 şi 52/2003 ne asigură transparenţa deciziilor şi concordanţa lor cu voinţa publicului, pentru că ele corectează imperfecţiunile reprezentării rezultate din număr(ăto)area voturilor;
  • numai corecta aplicare a Codului penal şi a Legii 144/2007 ne asigură integritatea decidenţilor şi protejarea publicului de imperfecţiunile procesului decizional, pentru că pericolul social al conflictului de interese e mai mare în sectorul public.