Modificarea Constituţiei (RO, circumspect, lung)

Am întârziat mult cu tema asta, pentru că tooot promit, de un an şi jumătate, să trec în revistă propunerile de modificare a Constituţiei. Într-un fel, e mai bine-aşa, pentru că acum putem compara propunerile PDL şi cele ale USL (mult mai slab conturate). Eram convins că PDL nu putea genera susţinerea necesară, însă ştim că USL o are, după alegerile din 9 decembrie. Aşa cum am sugerat sau opinat de nenumărate ori, voi încerca să argumentez acum de ce majoritatea propunerilor de modificare a Constituţiei sunt teme false, menite mai degrabă să le ofere o rampă actorilor politici, decât să ofere soluţii sustenabile pentru provocările noastre…

Calendarul propus mi se pare bun, în sensul că organizarea unui forum de largă dezbatere şi consultare pe teme constituţionale, în 2013, urmată de adoptarea legii de modificare şi organizarea referendumului în 2014, oferă suficiente şanse de-a aduce argumente pro şi contra. Politicienii, activiştii civici, poate chiar şi oamenii de afaceri, vor avea televiziunile la picioare, însă mă-ndoiesc că se va ajunge la soluţii—cred, mai degrabă, că majoritatea îşi va impune punctul de vedere, cu multă nepăsare faţă de viitor 🙁 [Pe de-o parte, mă-ntreb dacă nu cumva organizarea forumului constituţional serveşte interesele televiziunilor?; pe de altă parte, capacitatea mea de previzionare e limitată.]

Sper că ne-am lămurit că nici nu restaurăm monarhia, nici nu elaborăm o nouă Constituţie, ci doar o ajustăm pe cea republicană, adoptată în 1991 şi modificată în 2003. Aşadar, am trecut în revistă propunerile deja puse pe tapet de Premierul Ponta în ultimele săptămâni şi cele avansate de Preşedintele Băsescu/PM Boc/PDL în urmă cu aproape 2 ani. Am rămas doar cu vreo 5 teme, destul de mărunte/neimportante, din cele 12 care-au fost prezentate pompos, ca fiind cruciale, de-a lungul anilor. Am presărat textul cu link-uri către postările de pe acest blog, dar am marcat cu highlight ideile mele; şi mi se pare incredibil (?) că niciuna din temele care mi se par mie reale n-a făcut subiectul dezbaterilor electorale din noiembrie—dar asta spune multe despre mine 😉 sau despre calitatea politicienilor şi animatorilor tv care ne definesc agenda publică şi agenda media 🙁

Trebuie să găsim o soluţie pentru dizolvarea Parlamentului în situaţiile pe care le-am întâlnit în 2009 sau 2012, adică să balansăm o eventuală reducere a prerogativelor Preşedintelui cu un mecanism prin care să se poată convoca alegeri anticipate. O alternativă eficientă ar putea fi decalarea/intercalarea alegerilor parlamentare, din 2 în 2 ani, pentru Cameră şi Senat.
E de discutat serios ideea controlului parlamentar asupra deciziilor CCR, pentru că are sens ca majoritatea constituţională din Parlament să poată extinde/expanda spiritul Constituţiei şi direct, nu numai prin reprezentanţii trimişi la Curte—doar că e imperativ ca această posibilitate să fie limitată, chiar mai strict decât angajarea răspunderii Guvernului ori delegarea legislativă prin ordonanţe.
Nu e neapărat necesar, dar ar fi benefic să se lămurească statutul constituţional al procurorilor şi să se relaxeze limitările privind alegerea preşedintelui şi vicepreşedintelui CSM. Eventual, se poate moderniza expresia învechită de Minister Public, respectiv se poate limita structura portofoliilor ministeriale din cadrul Guvernului.

Concluzia mea e că retorica despre modificarea Constituţiei e cam apă de ploaie; fiindcă e iarnă, nici nu pot să-mi dau seama din ce cauză îngheaţă—e prea frig sau mint prea mult politicienii şi animatorii tv?!? După cum se poate verifica în link-urile oferite în primul paragraf, propunerile de modificări pe care le-am trecut în revistă sunt preluate din spaţiul public şi listate mai jos, laolaltă cu opiniile mele (ordinea nu semnifică nimic, însă numerotarea face textul mai uşor de urmărit). Dacă am omis vreun subiect ori n-am comentat suficient de clar, probabil că voi reveni cu alte postări 🙂

Parlamentul unicameral este, după mine, o idee proastă. Ştiu, a existat un referendum consultativ pe tema asta, iar practica de la CCR pare să ne spună că rezultatul acelui referendum ne obligă cel puţin la un vot în Parlament pe acest subiect, dacă nu mai mult. Motivaţia unicameralului nu poate fi doar rapiditatea procedurilor, pentru că am văzut legi ordinare care au trecut, prin ambele Camere, în mai puţin de două săptămâni. La limită, soluţia la îndemână este să diferenţiem atribuţiile celor două Camere, astfel încât să avem un Parlament unicameral pe fond (obligatoriu cu dublă lectură), deşi bicameral ca formă.
Reducerea numărului de parlamentari nu este neapărat atributul textului constituţional, ci al legii electorale. Eu rămân la părerea că putem avea un Parlament bicameral cu ~180 de deputaţi (aleşi din toată ţara) şi ~100 de senatori (cam 80 aleşi din regiunile de dezvoltare şi aproape 20 aleşi de autonomiile culturale ale minorităţilor naţionale). Nici modalitatea de alegere a parlamentarilor nu e de resortul Constituţiei, însă mi-ar plăcea să văd o modificare constituţională privind decalarea sau intercalarea alegerilor, din 2 în 2 ani, o dată pentru Cameră, o dată pentru Senat. O astfel de modificare poate contribui la eliminarea foarte rapidă a traseismului.
Regionalizarea, din nou, nu este o temă constituţională. Scopul nu este de-a introduce un alt nivel de administraţie „locală,” ci de-a contribui la eficientizarea nivelurilor existente. Cel mai simplu, se poate modifica legea administraţiei locale, pentru a redefini limitele judeţelor—în loc de ~40, putem avea doar 8 (sau ~15). Eu le-aş oferi un stimulent bugetar unităţilor administrativ-teritoriale care ar decide să se comaseze—dacă poţi demonstra că faci o economie de 1 milion de euro pe an, prin comasare, îţi fac o alocare preferenţială pentru investiţii în zona comasată, planificată multianual, cu 1,5 milioane în 2014, 1 milion în 2015 şi 0,5 milioane în 2016.
Limitarea datoriei publice şi a deficitului bugetar se leagă indisolubil de bugetarea multianuală. Dar capacitatea administrativă de-a planifica pe termen mai lung decât un an e o chestiune care chiar nu poate fi reglementată—pentru asta e nevoie de muncă, învăţătură, experienţă… Altfel, se poate da o lege (ori chiar scrie-n Constituţie) că temperatura nu scade niciodată sub 0°C, dar asta nu-nseamnă că putem respecta vreodată această prevedere 🙁 Ştiu că e mare tentaţia de-a da legi care să creeze forma, aşteptând ca fondul să crească şi să umple acea formă, dar experienţa ne spune că nu prea merge treaba asta, iar pactul fiscal e un gardian mai eficient decât CCR 😉
Nici măcar în privinţa CCR nu-i nevoie de o modificare constituţională, pentru că actorii politici au întregul control asupra şi întreaga responsabilitate pentru numirea unor persoane de calitate în acele fotolii—iar procedurile de numire se reglementează prin lege, nu prin Constituţie! Să poată fi răsturnate deciziile CCR de către majoritatea constituţională a Parlamentului? Am avut această prevedere în art. 145, până la modificarea din 2003; întrebarea e legitimă, dar n-ar fi apărut dacă forţele politice ar fi numit acolo constituţionalişti adevăraţi, nu sinecurişti expiraţi 🙁 Sunt de acord că asta-i o chestiune care merită osteneala!
Reprezentarea României în Consiliul European (unde CCR a zbârcit-o imperial) e o nouă temă falsă pentru că, în loc de modificarea Constituţiei, ar trebui să ne preocupe cum să dăm forţă/substanţă textului actual! Soluţii există, şi în ipoteza negocierilor de pe poziţii de forţă, şi în cea a discuţiilor căutătoare de armonie 😉 Cheia rămâne (părerea mea!) tot în Parlament, însă are legătură cu procedurile prin care acesta (nu) se implică în procesele decizionale europene—acolo există potenţialul pentru aducerea Executivului bicefal (Preşedinte şi Premier) în siajul Legislativului. Dar, pentru asta, ar trebui s-avem parlamentari mai de soi!…
Clarificarea procedurii de desemnare a Premierului (că tot suntem la relaţiile cu Preşedintele) ar putea fi utilă, dar poate deschide o mulţime de alte probleme. Experienţa tristă din 2009 nu este atât de mult imputabilă Preşedintelui, cât (in)capacităţii partidelor de-a limita migraţia/traseismul. Şi soluţia nu stă atât de mult în textul constituţional, cât mai ales în comportamentul asociativ-politic şi, eventual, în legea electorală. [După ce-am mai propus eu obrăznicia de-a desfiinţa Parlamentul cu totul, mă-ncumet să spun c-am putea face şi mai puţin, desfiinţând partidele—îi dăm dreptul să candideze oricui, iar locul partidelor va fi luat de grupurile parlamentare 😉]
Alte limitări ale prerogativelor Preşedintelui mi se par puerile, dacă România rămâne o republică semi-prezidenţială, pentru că ridicarea imunităţii, punerea sub acuzare, suspendarea şi/sau chiar demiterea trebuie balansate cu extinderea motivelor de dizolvare a Parlamentului şi de convocare a alegerilor anticipate. [Să ne amintim cât de utilă ne-ar fi fost dizolvarea acum un an 😉] Însă nici tema asta n-ar mai fi de actualitate, dacă s-ar accepta decalarea alegerilor pentru cele 2 Camere—pentru că exersarea reconfigurării unor noi majorităţi parlamentare şi a desemnării unor noi premieri, din 2 în 2 ani, ar duce rapid la tocirea tuturor asperităţilor generate de coabitare.
Mai importante şi mult mai necesare sunt limitările privind activitatea Guvernului. Sigur, ar fi plăcut ca Guvernul să nu-şi mai poată angaja răspunderea decât o dată per sesiune parlamentară, dar cred că acest lucru poate fi limitat prin regulamentele Parlamentului, acolo unde se stabilesc reguli pentru convocarea Camerelor reunite. Ordonanţele de urgenţă sunt o plagă deschisă, dar textul de acum nu a fost niciodată respectat, aşa încât soluţia nu este într-o nouă modificare de tipul 0°C, ci trebuie căutată şi găsită la Secretariatul Guvernului, la Consiliul Legislativ, la Avocatul Poporului (AvP) ori chiar la CCR. Adică tot despre bun simţ e vorba, nu neapărat despre litera Constituţiei!
Prezumţia dobândirii licite a averii e o altă chestiune de bun simţ (şi de capacitateinstituţională), pentru că eliminarea textului care „incomodează” nu aduce de la sine şi eliminarea dificultăţii—principiile statului de drept nu se şterg cu guma din Constituţie! Soluţii există, atât în actualul cadru legal-constituţional, cât şi în eventualitatea adoptării unor legi noi—dar nu e nevoie de modificarea Constituţiei pentru o fantomă (căci numai aşa se poate numi absenţa oricăror încercări ale procurorilor şi inspectorilor fiscali de-a se bate cu averile ilicite!).
Şi, dacă tot veni vorba de procurori, ăsta chiar e un subiect de clarificat, mai ales în legătură cu recentul scandal din CSM. Judecătorii încă nu par să conştientizeze ce alegere trebuie să facă în privinţa procurorilor—să-i coboare la statutul de agenţi executivi (dublându-i ori temperându-i cu judecători de instrucţie), să-i menţină ca magistraţi de rangul 2 ori să-i accepte pe picior de egalitate? Constituţia incomodează doar prin impunerea unei rotaţii (inutilă şi absurdă) a tuturor membrilor CSM la şefia acestei instituţii. Cât priveşte ideea de-a creşte reprezentarea societăţii civile în CSM, chestiunea e foarte delicată, pentru că poate duce la politizarea excesivă a instituţiei 🙁
În fine, iată şi un subiect foarte personal, pentru că nu l-am văzut propus nicăieri, dar l-am discutat, cândva, cu nişte prieteni: În Constituţie sunt menţionaţi explicit doar un minister (Ministerul Public, care nici nu face parte din Executiv) şi un ministru (cel al Justiţiei), ceea ce duce la posibilitatea ca fiecare premier să (re)organizeze ministerele după cum doreşte. Mi-ar plăcea ca portofoliile să fie enumerate limitativ în Constituţie, ca să nu mai cheltuim banii aiurea, de fiecare dată când se schimbă denumirea unui minister—să existe miniştri cu portofolii clare (Finanţe, Apărare, Interne etc.), iar ceilalţi să fie miniştri delegaţi sau miniştri fără portofoliu 😉