Politică, film, muzică, eu (RO, sincron)

„Băiete, vin Oscarurile,” m-anunţă Madama, aşa încât accept provocarea de-a scrie, în sincronul de azi, despre topul filmelor pe teme politice—advocacy, stat de drept, pasiuni de-astea, cvasi-constituţionale 😛 E greu să fie cu-adevărat un top, fiindcă eu consum filmele ca îngheţata—rar (că mă doare-n gât) şi fără să dau prea mare atenţie aromei (că-n scurt timp mai mănânc şi altceva)… Mai bine să-i spunem o listă de filme de care mi-aduc aminte, adică au fost mai mult decât o simplă îngheţată 😉 Dacă eram un pic mai talentat, poate reuşeam să scriu şi un scenariu, că zilele-astea mi-am tot adus aminte de două fraze celebre care m-ar face şi pe mine să spun „en is székely vagyok!” 🙂 Iar cele două fraze sunt Ich bin ein Berliner, respectiv Şi eu hiu armân, dar mă limitez la ce ştiu şi la ce ştiu că pot…

sursa imaginii: Music Within

Poate că nu-i corectă asocierea din mintea mea între ce ţin eu minte din elocinţa discursurilor lui Richard şi chinurile prin care trece Bertie, dar pe mine m-a impresionat mai ales ideea că dizabilitatea nu e o problemă, ci o provocare—iar atunci când provocarea este cuplată cu un interes superior, niciun efort nu este prea mare! O idee similară am găsit şi la Roger, iar lupta pentru recunoaşterea drepturilor naturale ale unei minorităţi nu se opreşte la discursul lui Adams, ci se reflectă şi în drama, şi în succesul lui Harvey… O situaţie dramatică, un discurs elocvent, un obiectiv sau un interes superior—iată, în opinia mea de necinefil, trei elemente de succes pentru orice film pe teme politice, cu şanse de-a nu rămâne la statutul de simplă îngheţată 😉 Le găsim şi-n comedia din jurul candidaturii lui Tom, şi-n tragedia care-i constrânge şi-i frânge viaţa lui Derek…

A fost sau n-a fost vorba de-aşa ceva în teribila tărăşenie cu steagul secuiesc? Dar în activitatea mea de pân-acum? Nu, nu se-ntrunesc toate elementele—situaţia nu era chiar dramatică, discursul a lipsit (chiar dac-ar fi putut fi suficient de elocvent), iar obiectivul/interesul rămâne chestionabil, poate c-a fost doar o joacă?!? Şi nu ştim nimic (încă) despre eforturile depuse pentru a depăşi provocarea 😉 [LE: Iar când vezi ce grozăvii se-ntâmplă-n Bucureşti, mai că-ţi vine să plusezi cu un obidit „şi eu sunt susţinător LGBT,” chiar dacă realizezi că asta le dă apă la moară unor repetenţi la etică 🙁 ] Aşa că de-asta nu e cazul de vreun scenariu de film, ci doar de amintit versurile melodiei care mă mână sau mă animă din interior, alături de un top 5 al filmelor pe care n-aş refuza vreodată să le revăd: 1. Amistad; 2. King’s Speech; 3. Milk; 4. Man of the Year; 5. American History X.

It all seems so stupid,
It makes me want to give up!
But why should I give up,
When it all seems so stupid?
—Depeche Mode, 1983. “Shame.” Construction Time Again.

PS Vineri, 22 februarie, în timpul celei de-a patra ediţii a cursurilor pe care le fac, anual, în programul Lideri pentru justiţie, mi-am adus aminte de cel mai frumos film anti-discriminare şi pro-gândire critică din toate timpurile, pe care sunt convins că l-au văzut şi profesorii, şi părinţii, şi inspectorii, chiar şi preoţii ori jurnaliştii implicaţi în falsa problemă de la liceul Coşbuc—vă invit să revedeţi povestea lui Oblio, din 1971 😉 [de la minutul 2:58 e cel mai interesant fragmentul ăsta…]