Shame! (RO)

Codru Vrabie -

Statul român și leadershipul nostru politic sunt o rușine! Și spun asta cu obidă! De fapt, cu o combinație de furie, frică și tristețe. În plus, mă mai simt și umilit. Doar în ultimele zile, am văzut cum statul român ajunge (să comunice) ultimul, gâfâind, la (sau despre) deciziile privind Ucraina. Suntem sufocați de incompetența celor care ne conduc. Dar, mai grav, ei sunt în egală măsură ticăloși!

Conducătorilor noștri politici nu le place să li se spună adevărul, pentru că nu știu să-l gestioneze.* Bine, și pentru că nu știu să-și gestioneze nici emoțiile privind adevărul. E o formă de incompetență dublă (materială și emoțională), care afectează buna funcționare a instituțiilor și autorităților publice. Constituțional, atribuția asta îi revine Președintelui (art. 80, alin. 2), însă dl Iohannis e primul incompetent emoțional al țării. Nici dl Băsescu n-a fost mai breaz. Despre dnii Iliescu și Constantinescu nu știu dacă e cazul să mai discutăm acum.

Rezultatul imediat este că, în ultimii 15-20 de ani, statul român a devenit incapabil (și material, și emoțional!) să se îngrijească de victime—ale sărăciei, ale analfabetismului, ale traficului, ale corupției, ale abuzurilor, ale costurilor vieții, ale schimbărilor climatice ... oricare! Și, deodată, iată că statul român se vede nevoit să se îngrijească de niște victime ale unui război—ce să vezi, e vorba de oameni sărăciți, abuzați, cu care nu vorbești aceeași limbă (echivalentul lipsei de educație), oameni care au nevoie de ajutor, de sprijin, de intervenție rapidă și coordonată. Adică de ambele forme de competență!

Așadar, pentru că avem conducători politici incompetenți, și statul ne e tot incompetent. Din acest motiv simplu, statul român a ajuns cu întârziere în taberele de refugiați, fiind întrecut de societatea civilă. Tot așa, a ajuns cu întârziere la deciziile politice luate de vecinii est-europeni față de Ucraina. Și, tot așa, fiecare dintre conducătorii noștri politici (și însuși statul) ajunge să se frustreze de fiecare dată când e criticat, ajunge să-și apere deciziile proaste (în loc să admită c-a greșit, că nu s-a gândit suficient, că nu s-a consultat cu nimeni), ajunge să-și adâncească incapacitatea de-a face lucrurile mai bine, data viitoare. Cu alte cuvinte, incompetența emoțională adâncește incompetența materială.

Asta e realitatea. N-o putem schimba peste noapte. Societatea civilă lucrează la schimbarea acestei stări de fapt măcar de 10 ani încoace. „Politicienii” noștri, însă, parcă-s din ce în ce mai încăpățânați să nu schimbe nimic. Omenește, pot înțelege asta. Politic, nu! De-asta le zic «Rușine!» În egală măsură, însă, arăt că există posibilități de învățare. Să fii politician pe bune înseamnă să faci ceva cu noimă—ceva adevărat, bun și/sau util (nicidecum vreo ticăloșie!). La minimum, să înveți să fii mai bun, să-ți dezvolți noi abilități și competențe, să-nțelegi adevărata valoare a gândirii critice. Adică e foarte simplu să fii incompetent—pentru asta nu trebuie să faci nimic—dar, dacă alegi acest drum, nici să n-ai pretenția de-a fi numit politician!

Alături de-această rușine a incompetenței, însă, mă copleșește, mă sfâșie sufletește fiecare dovadă de ticăloșie a conducătorilor noștri politici. Numai săptămâna asta, de când a început războiul, am văzut două exemple absolut hidoase:

  • Fără să mai aștepte avizul Comisiei de la Veneția, Parlamentul a trecut la adoptarea în viteză (cu tancul!) a proiectului de lege privind redenumirea SIIJ în SUPC; legea, cu toate bubele ei, a fost deja adoptată, cu vot final pe 28 februarie, deși avizul de la Veneția urma să vină (și va veni) abia pe 18-19 martie ☹
  • Tot profitând de faptul că societatea e atentă la refugiați și la război, Parlamentul își bate joc de drepturile și libertățile noastre fundamentale, prin adoptarea unei legi care lărgește spectrul interceptărilor, îngustează securitatea comunicațiilor și, pe cale de consecință, sporește secretomania din societate ☹

Rușine! Pot înțelege că astfel de ticăloșii sunt expresia unei incompetențe emoționale duse la extrem, dar speram că mai există urme de competență materială care să corecteze situația. Ultimele noastre speranțe rămân la Curtea Constituțională și la Președinte, două autorități publice cunoscute mai degrabă prin lipsa lor de competență emoțională. Sper că oamenii care lucrează acolo își doresc să cunoască adevărul nefardat, să-l înțeleagă și să acționeze în sensul de-a corecta situația.** Adică să învețe, astfel încât mâine să fie mai buni decât au fost ieri!

sursa ilustrației: iStock.com/stevanovicigor via BrainFacts/SfN

Note explicative:
*) Am rezonat foarte puternic cu ideea lui Cosmin Alexandru despre ce se întâmplă în Rusia, numai că eu am adus-o în contextul românesc.
**) Un exemplu grăitor poate fi cel semnalat de Romanița Iordache în conversația asta: În relația cu refugiații de război, toată lumea discută despre azil, care e un concept complex și greoi. Mult mai simplu și mai ușor ne-ar fi (tuturor—refugiați, autorități și organizații ale societății civile) dacă am discuta despre și-am folosi corect protecția (umanitară) temporară. Numai că Guvernul României încă n-a adoptat (timp de 15 ani!!!) HG-ul prevăzut în art. 131, alin. 4 din Legea 122/2006 privind regimul juridic al protecției internaționale în România. Cum spuneam mai sus, incompetența emoțională adâncește incompetența materială.
(De văzut și ghidul privind protecția temporară, abia dat publicității de Comisia Europeană, respectiv explicațiile despre Directiva 2001/55; și mai multe explicații, 5 zile mai târziu.) Actualizare: Hotărârea de Guvern despre care aminteam a fost adoptată abia în 18 martie, adică la peste 2 săptămâni de la semnalarea nevoii. Iar ticăloșia din OUG 16 n-a fost corect aplicată în procedura de adoptare ☹