Sila (RO, MD)

Da, anul electoral 2024 m-a adus în situația să simt silă, să-mi admit și să-mi zic, cu năduf, „mi-e silă!” Mai întâi, mi-am admis și mi-am zis mie, atunci când mi-am dat seama că asta simțeam. Apoi, am început să le spun și celor din jurul meu, atunci când mi-am dat seama că relațiile dintre noi nu mai funcționau ca lumea. Iar defecțiunea era la mine, tocmai în sentimentul ăsta, de silă, care mă făcea pe mine disfuncțional în acele relații. Acum, iată, o spun și public!

Ieri, deodată, m-am simțit ceva mai bine. Știrea despre victoria Maiei Sandu în alegerile din Moldova mi-a adus un pic de speranță. Deși simt multă deznădejde, mi-a prins bine vestea asta. De fapt, cred că tocmai stropul ăsta de speranță m-ajută acum să scriu. Că n-aș fi putut scrie nimic, dacă totul ar fi rămas negru în sufletul meu. Pentru că mai avem de trecut niște hopuri...

Primul hop, pentru mine, a fost în iunie, când simțeam că alegerile locale și europene mă împingeau spre întuneric—dar am primit bula de oxigen de care aveam eu nevoie prin rezultatele obținute de Nicușor Dan și de Nicu Ștefănuță, respectiv prin prezența celor de la REPER în consiliile locale din București.
Al doilea hop a fost la referendumul din Moldova, unde nu vedeam vreo posibilitate de câștig—dar iarăși am primit o bulă de oxigen, căci aspirația europeană e acum înscrisă în Constituția Moldovei.
Al treilea hop a fost la alegerile parlamentare din Bulgaria, unde alianța PP-DB încă n-a găsit cheia pentru a obține un rezultat convingător—și nu cred că există șanse de izbândă, câtă vreme nu-și schimbă abordarea (probabil că Bulgaria va avea din nou alegeri, în primăvara anului 2025).
Al patrulea hop a fost la alegerile parlamentare din Georgia, către care am evitat să mă uit, pentru că simțeam că nimic bun nu poate veni de-acolo—și rezultatele chiar mi-au transmis un val de deznădejde și disperare, pe care n-am știut deloc cum să-l gestionez.
Al cincilea hop a fost duminică/ieri, cu alegerile prezidențiale din Moldova—și mă bucur tare mult pentru rezultat, însă sunt foarte conștient de faptul că alegerile parlamentare din 2025 îmi vor fi și mai dificil de gestionat la nivel emoțional.
Al șaselea hop începe azi, în Statele Unite. Și nimeni nu știe sigur cât va dura până când vom avea un răspuns clar despre câștigătorul dintre Trump și Harris. De-acolo simt o mare greutate în suflet—și tot de-acolo simt că poate veni o mare descătușare de energii pozitive, în funcție de rezultat.
Al șaptelea hop se prefigurează la finalul lunii noiembrie, cu alegerile prezidențiale și parlamentare de la noi. Deocamdată, nu am nicio speranță concretă de mai bine. Cred că mă vor putea bucura doar niște rezultate individuale la Parlament, adică să văd niște oameni faini confirmați ca deputați ori senatori.*
Apoi, mai urmează prezidențiale în Georgia (brrr!) și Croația (hmm!), respectiv, în 2025, parlamentare în Cehia, în Germania, în Moldova și, probabil (din nou), în Bulgaria (poate și în Canada?). Nu știu exact la ce să mă aștept, însă am convingerea că și ele mă vor afecta la nivel emoțional—deși probabil că mai puțin decât în toamna asta.

Și lista asta de îngrijorări și de trăiri legate de politică îmi amintește că, la origini, cuvântul „silă” (venit din slava veche) are legătură și cu sensurile de «forță armată» ori «forță de constrângere», de «putere militară» ori «putere abuzivă». Conștientizez că mi-e silă, că simt dezgust, scârbă, deznădejde, repulsie, atunci când văd politicieni care-și folosesc puterea (încredințată prin vot) în mod arbitrar, opac și (uneori) chiar ocult, fără intenția de-a da vreodată socoteală pentru deciziile lor.

În contextul ăsta, cu sila mea de «sila» lor, mai am de făcut și cursuri pentru unii politicieni. În toamna asta, am avut câteva sesiuni de instruire pentru consilieri locali care abia și-au început primul mandat (la început de octombrie). Cursurile au ieșit bine, oamenii au apreciat c-au învățat lucruri noi și utile. Dar eu m-am simțit ca un impostor, am fost nevoit să port o mască în fața lor. Și, imediat după astfel de cursuri, vlăguit de consumul emoțional din sufletul meu, am lâncezit, simțindu-mă incapabil de-a porni la drum cu noile proiecte personale și profesionale care mă așteaptă pentru finalul anului și pentru anul viitor...

De unde mi-a mai trecut prin cap și că „sila” poate fi un acronim hîtru pentru «sindromul impostorului & lâncezeala acută». Deh, cred că e nevoie și de-un pic de haz de necaz, mai ales acolo unde speranța e-atât de firavă 😉 În fine, ideea e c-am vrut să scot din mine gândurile astea: recunoscând că am o problemă și numind-o, mi-e mai ușor s-o gestionez. Ca să fac legătura și cu instruirile din toamna asta, aș mai zice doar că problema asta a mea vine din faptul că nu-mi simt reprezentate politic aspirațiile.* Și, ca să închei cu încă un pic de haz de necaz, recomand cu căldură filmul Man of the Year (2006).

Notă explicativă (da, e o singură notă, pusă în două locuri distincte):
*) M-am uitat din nou la candidații pentru alegerile parlamentare și cele prezidențiale. Viitorul Președinte al României nu are cum să mă reprezinte politic, pentru că niciunul dintre candidați nu adresează în vreun fel aspirațiile mele—viitorul Președinte mă va reprezenta doar juridic/constituțional, fără să aibă vreo legătură emoțională cu mine, așa încât și votul meu va reflecta această constrângere. La Parlament, am văzut niște oameni faini la SENS și la REPER—iar „faini” înseamnă, în acest context, că știu despre ei că au în cap și în intenții niște idei/lucruri concordante cu aspirațiile mele. Însă mi-e teamă că SENS nu va trece pragul de 5% la nivel național, motiv pentru care cred că voi vota tot cu REPER, ca în iunie. Păcat că n-au găsit o soluție pentru a candida împreună! (Mai există niște candidați interesanți și la partidul România în Acțiune, dar nu văd cum ar putea trece peste pragul de 5%.)

sursa ilustrației: IMDb/Man of the Year