Statul celor 5 defecte (RO)

În urmă cu aproape 3 ani, scriam că România părea să alunece, treptat, dinspre binefacerile statului de drept (încă fragil, neconsolidat, nesustenabil) către dezavantajele statului defect. În ultimele 3 luni, am primit și dovada cea mai îngrijorătoare a acestei aserțiuni, în timp ce urmăream povestea constituirii noului Consiliu Superior al Magistraturii (CSM). În cele de mai jos, mă voi referi exclusiv la chestiunea celor 3 magistrați „invalidați” prin decizia Curții Constituționale (CCR) de săptămâna trecută. Și o voi face ilustrându-mi argumentația cât mai obiectiv, cât mai departe de orice conflict de interese aparent, potențial sau iminent. Să vedem care sunt cele 5 defecte pe care le-am identificat drept dovezi ale eșecului (parțial și temporar, încă mai sper!) al statului de drept în România:

În abstract, eu văd Magistratul ca pe cel mai înalt exponent al valorii, cinstei, moralității; de la Magistrat aștept să trăiască și să respire Legea în fiecare clipă și în fiecare acțiune sau inacțiune a vieții sale. Totuși, câțiva magistrați mi-au înșelat așteptările, anul trecut, când au forțat și litera, și spiritul legii, depunându-și candidatura pentru un al doilea mandat în CSM. Orice alt om s-ar fi bucurat de un fel de apreciere din partea mea, dacă forța, testa, se răscula împotriva unei legi strâmbe, incomplete, neclare sau nedrepte. Aș fi apreciat curajul, credința, încăpățânarea pozitivă. Dar, în situația dată, un magistrat nu se poate bucura de asemenea apreciere—mai întâi, pentru că legea asta e clară și e dreaptă; apoi, pentru că un magistrat nu-i orice alt om, ci știe legea, știe interpretarea legii, știe limitele legii—prin urmare, forțarea candidaturii îmi este inacceptabilă și o calific drept primul defect din serie.

Conform procedurii, candidații „defecți” s-au lansat în competiție, și-au prezentat programele și s-au expus, cu defectul lor cu tot, în fața colegilor alegători. Absolut surprinzător pentru mine, o parte considerabilă a colegilor magistrați au îmbrățișat defectul originar și original, dându-și votul pentru candidații „defecți,” adică împotriva literei și spiritului legii. Această „solidaritate” defectă și premeditată m-a afectat profund, pentru că lovește, în egală măsură, în valorile societății civile de la care mă revendic și în principiile statului de drept. Dar nici al doilea defect, al colegilor magistrați, solidari în votul defect, n-a fost deajuns, așa încât vechiul CSM a validat rezultatul alegerilor. Profitând de litera legii, dar siluindu-i spiritul, această validare defectă a contribuit la protejarea complice a primelor două defecte, tot împotriva statului de drept.

Cum se poate apăra statul de drept când o serie de 3 defecte consecutive, de-o grozăvie crescândă, îl lovește drept în moalele constituției sale firave? Ei, bine, apelează la singura plasă de siguranță pe care o mai are, adică la clasa politică, la reprezentanții poporului în parlament, la cei mai buni dintre aceștia, adică la senatori. Procedura spune că magistrații defecți, aleși defect și validați defectuos, trebuie să fie numiți în funcțiile de la CSM prin votul senatorilor. Aceștia din urmă nu s-au revoltat în fața acestei enormități, ci s-au conformat procedurii, lăsându-mă pe mine să mă-ntreb unde mai găsesc eu un lider politic veritabil, dacă ei, „cei mai buni,” nu simt cât de ridicolă e conformitatea într-o astfel de situație? Însă esența celui de-al patrulea defect din serie ține de calea de atac aleasă de senatorii care, fie simțind remușcări, fie conformându-se unui ordin, au contestat decizia de numire:

Soluția cea mai la îndemână era să declanșeze procedura parlamentară de revocare a celor 3 CSM-iști rezultați din seria celor 3 defecte expusă până acum. Senatorii în cauză n-au facut asta, pentru că le era teamă că nu vor obține majoritatea la vot—mai exact, au pus propriul orgoliu (doar ei au sesizat că-i ceva putred) înaintea interesului public (putea exista consens, nu doar majoritate) pentru revocare. A doua lor opțiune era să-i ceară instanței anularea deciziei de numire în funcție a celor 3 „defecți.” N-au făcut nici asta, de teamă că procesul ar putea fi prea lung și impredictibil (a propos, tot ei sunt responsabili de faptul că procesele și magistrații nu sunt mai buni, pentru că ei fac legea)—la urma urmelor, de ce să-i lase pe magistrații de la instanță să facă ordine printre colegii „defecți” de la CSM, dacă acești senatori își puteau aroga un merit inexistent, dar exploatabil electoral pe termen scurt? În cele din urmă, pe baza unui calcul cinic de rațional (pe care îl apreciez din perspectiva științei politice, dar care îmi repugnă din perspectiva activismului civic), senatorii au făcut apel la CCR.

Pentru mine, artificiul constituțional al senatorilor este al patrulea defect din serie, pentru că demonstrează lipsa respectului pentru procedurile proprii statului de drept, iar șmecheria poate fi tolerată pe maidan, dar nu în forul reprezentativ suprem. Iar CCR, care este 100% expresia clasei politice, nu a magistraturii, a comis al cincilea defect din serie, punând capac la toate. În opinia mea, CCR nici nu trebuia să admită solicitarea senatorilor, ci să-i învețe pe aceștia, să-i îndrepte, blajin și părintește, către procedurile proprii statului de drept—revocarea pe calea parlamentară sau anularea pe calea instanței. Dar nu, CCR a găsit de cuviință, la rându-i, să siluiască spiritul separației puterilor în statul de drept și să-și aroge, hulpavă, drepturi pe care, chiar dacă le-ar avea, ar trebui să le mânuiască cu mai multă discreție și cât mai rar cu putință. (Din păcate, mi-e teamă că însăși actuala componență a CCR e suspectă de-a fi rezultatul unui defect parlamentar, iar deciziile CCR, cred eu, găzduiesc nenumărate defecte constituționale, de mulți ani de zile.)

ilustraţie realizată cu OpenOffice Draw

Așadar, niște „magistrați” au forțat legea, unii „magistrați” i-au susținut în alegeri, iar alți „magistrați” au validat rezultatul acestei enormități. Seria acestor 3 defecte, îngrozitoare din perspectiva faptului c-au fost comise de magistrați, trebuia curmată, fără discuție! Cheia soluționării corecte a acestei probleme grave a statului de drept se afla în mâinile senatorilor, însă aceștia au ales șmecheria constituțională, prelungind seria cu un al patrulea defect. Iar ultimul resort al apărării statului de drept, CCR, a continuat seria defectelor, hotărând că adevărul poate fi stabilit prin vot (iar eu nu cred că o mână de oameni poate decide, chiar și-n unanimitate, că actul nu s-a consumat, când toată lumea vede petele de sânge pe cearceaf). În concluzie, politicienii sunt incapabili să repare statul de drept, dacă magistrații îl strică; față cu abuzul unora și șmecheria celorlalţi, statul de drept se transformă în statul defect. Temerea de acum 3 ani, dovedită în ulimele 3 luni, nu poate fi vindecată prin show-ul televizat din ultimele 3 zile 🙁

PS Încă din 2004-05 sugerez că există soluții pentru evitarea unor astfel de derapaje către statul defect. În cazul concret al legislației care privește CSM, consider că sunt suficiente, pentru început, următoarele 3 modificări:

mandatele de 6 ani ale membrilor CSM să fie întrepătrunse, astfel încât componența să se înnoiască cu câte o treime și să fie organizate alegeri din 2 în 2 ani—astfel, se exersează și se corectează criteriile pentru alegerea celor mai buni magistrați, respectiv procedurile de validare, numire și revocare;
mandatele președintelui și vicepreședintelui CSM să se extindă de la 1 la 2 ani, astfel încât proiectele acestora să poată fi puse în practică, monitorizate și evaluate din perspectiva rezultatelor și impactului, cu scopul/efectul de-a crește și responsabilitatea magistraților care aspiră la aceste demnități;
revocarea unui membru CSM să fie posibilă și la cererea celor care l-au votat/trimis acolo, dar și la cererea altor magistrați, care nu vor să fie părtași la „solidaritatea” defectă pe care am acuzat-o mai sus.
Însă aceste modificări ar trebui votate de politicieni care cred că șmecheria poate ține loc de principii, fără să le pese dacă statul e de drept sau defect, așa încât speranțele mele își au locul potrivit doar într-o notă de subsol sau un post scriptum.

[Acest text a fost publicat, simultan, pe platformele ActiveWatch și afaceripublice.ro.]