Zidul Berlinului (RO, #fotw30)

Ziua asta mi-e tare dragă. Azi e despre oameni care-şi cuceresc teama, depăşesc obstacole, îşi îmbrăţişează semenii. E şi despre memorie, în sensul de amintire şi de luare-aminte, laolaltă. Azi mă gândesc la cei care şi-au luat inima în dinţi, pentru a demola ziduri şi-a face o lume mai bună pentru oameni, pentru toţi oamenii. Şi mă gândesc şi la cei care-au suferit şi-au murit la cheremul celorlalţi, al celor interesaţi de-a face lumea „bună” doar pentru ei înşişi.

Azi e despre demnitate, libertate şi integritate, pentru că astea sunt valorile pe care aleg eu să le văd în sărbătoarea de 9 Noiembrie. Iar alegerea asta e naturală, din moment ce astea sunt, acum, valorile importante în viaţa mea. Dar drumul până aici n-a fost uşor. Şi nici foarte conştient. Adică pot să-mi dau seama de treaba asta, dacă reflectez la zilele simple de 9 noiembrie, aşa cum le-am trăit de-a lungul anilor:

1985—aveam deja buletin şi eram în primul an de liceu; era sâmbătă, deci aveam ore la şcoală; purtam uniformă, mi-era ruşine că nu mă descurcam deloc la fizică, deşi fusesem olimpic cu doar câteva luni înainte; nu-mi puteam imagina România fără comunişti, dar îmi trăiam mica mea rebeliune împotriva sistemului, purtând la bască o insignă pe care mi-o făcusem singur dintr-o veche cataramă de străjer, găsită prin casă; era vremea în care ascultam Depeche Mode şi citeam Sven Hassel, iar asta mi se părea o mare şmecherie;
1989—eram în stagiul militar obligatoriu (cu termen redus, că intrasem deja la Politehnică); era joi, deci aveam fie zi de strâns coceni de pe câmp, fie zi de săpat la canalul care să aducă apă potabilă în Bacău; nu aveam nici cea mai mică idee despre marile transformări care aveau loc în lume; nu ştiam nici măcar despre faptul că Moldova de peste Prut adoptase limba română şi alfabetul latin la 31 august; nu-mi puteam imagina România fără comunişti, iar viaţa mea urma un plan simplu, de-a deveni inginer şi prof de materii tehnice la liceu;
1994—eram în primul an de facultate la Universitatea Americană din Bulgaria, aveam deja bursă din banii lui Soros; era miercuri şi aveam debate cu John Lisnik, la cursul de administraţie publică, respectiv curs de etică profesională cu David Durst; mă chinuiam un pic, la nivel academic, pentru că nu mi-era chiar uşor cu toate cursurile în engleză, dar îmi plăcea la nebunie atmosfera de libertate din şcoala aia; încă nu mă gândeam la Zidul Berlinului, însă deja puteam să-mi imaginez România fără comunişti; de data asta, nu mai ştiam ce voi face cu viaţa mea, dar nici nu simţeam vreo apăsare;
1999—lucram la CRJ şi la Liceul Coşbuc; era marţi, deci aveam o zi simplă, la birou (cursurile de la liceu erau lunea şi vinerea); buchiseam nişte documente despre reforma justiţiei şi statutul magistratului; îmi plăcea la nebunie ce făceam şi eram extrem de motivat să finalizez şi facultatea de drept; eram revoltat de slaba guvernare CDR şi de nevolnicia Preşedintelui Constantinescu, dar priveam cu speranţă la Consiliul de la Helsinki, programat în decembrie; România urma să înceapă procesul de aderare la UE, iar pe mine nu mă mai interesa de comunişti; şi de-asta nici nu mă gândeam la Zidul Berlinului;
2004—lucram la TI, iar asta îmi ocupa tot timpul; era tot o zi de marţi, iar Zidul Berlinului nu-şi găsea locul în gândurile mele; simţeam o mare frustrare legată de faptul că «simţul datoriei» m-a împins la colaborarea cu Guvernul, pentru adoptarea legilor care să ajute la încheierea negocierilor de aderare; dar mă şi bucuram ca legile alea fuseseră adoptate şi că exista speranţă pentru îmbunătăţirea foarte concretă a sistemului de justiţie, ba chiar şi a statului de drept; eram mirat că-n aparatul de stat existau oameni bine intenţionaţi şi de cuvânt, cum era (şi încă mai este!) Cristi Diaconescu; văzusem deja Zidul, în prima mea vizită la Berlin; eram mult mai conştient de simbolistica lui, dar încă nu sărbătoream ziua de 9 Noiembrie;
2009—lucram la IRT, eram membru în consiliul director de la TI şi eram membru în CNI; era o zi de luni, imediat după un training de weekend, aşa ca stăteam acasă, odihnindu-mă; mă enerva teribil situaţia de la ANI, cu avertizorii, cu dosarele penale, cu scandalurile vremii; cred că era şi campanie electorală, dar nu-mi aduc aminte nimic semnificativ; dar România era deja membră UE, iar sistemul de justiţie părea că dă semne de îndreptare, deşi cu statul de drept era clar că încă mai aveam probleme; tocmai fusesem la Berlin, unde discutasem despre adoptarea noilor Coduri; şi mai vizitasem Zidul încă o dată; 9 Noiembrie era deja o dată memorabilă pentru mine;
2014—lucram la Funky Citizens şi eram implicat în Politică fără Bariere; era duminica dintre cele două tururi de scrutin pentru alegerea Preşedintelui, adică o perioadă agitată; în septembrie, fusesem din nou la Berlin şi văzusem pregătirile pentru sărbătoarea celor 25 de ani; mi-ar fi plăcut să văd Lichtgrenze şi Ballonaktion, cu lansarea baloanelor luminoase de pe Zid; mi-am făcut timp să scriu pe blog despre asta;
2019—lucrez mai degrabă independent, colaborând cu mai multe organizaţii, pe proiecte diverse; e sâmbătă şi am în plan conturarea unui nou training, pentru martie anul viitor, adică al 11-lea an de Lideri pentru Justiţie; în septembrie, am fost la Berlin chiar alături de cea de-a zecea generaţie din program, fiind însoţiţi şi de câţiva colegi de peste Prut, din programul LEAD-Moldova.

Încă mai ascult Depeche Mode şi, de fiecare dată când merg la Berlin, vizitez Hand mit Uhr şi fredonez everything counts in large amounts. Le sunt extrem de recunoscător oamenilor care au dărâmat Zidul, acum 30 de ani! Datorită lor îmi pot trăi viaţa cu demnitate, în libertate, pentru integritate. Mulţumesc!

fotografiile sunt făcute de mine; bonus, videoclipul care contează (min. 3:13):