Administrarea Bucureştiului (RO)

Politicienii au nevoie, uneori, să fie populişti, politruci, politicianişti sau chiar cormoranişti. Însă caracteristicile astea sunt mai degrabă negative. Nu-mi plac, chiar dacă am capacitatea de-a aprecia, uneori, câte-o astfel de manevră—atunci când, c-un pic de sare şi piper, reuşeşte să readucă în atenţie un subiect important. Mai nasol e când se dedau la astfel de manevre «oamenii noi» din politică, aceia de la care avem aşteptări mai elevate—în primul rând pentru că ei ni se prezintă drept salvatori, nepătaţi, verticali, iar manevra vine exact ca nuca-n perete. Deciziile şi proiecţiile pornite de la interesul politicianului n-au cum să satisfacă nevoile cetăţeanului—e la mintea cocoşului.

O situaţie de acest fel a apărut recent, pe 24 iulie, când dna Wring de la USR a dat publicităţii un document privind reorganizarea administrativă a Bucureştiului. Subiectul a fost rapid îngropat de scandalul monstruos de la Caracal, însă cred că merită un pic de atenţie: Deşi prezentarea apare pe contul de Facebook al USR Bucureşti, ea nu se găseşte pe site-ul USR Bucureşti, ci pe un Google Drive. Din acest motiv, eu cred că propunerea dnei Wring nu este susţinută oficial de USR, ci a fost menită mai degrabă s-o poziţioneze pe dînsa în cursa pentru funcţia de Primar General al Bucureştiului, la alegerile locale din iunie 2020.

În cursa pentru PMB, dna Wring are cel puţin 3 competitori cunoscuţi: pe dl Voiculescu/PLUS, dl Dan (independent?) şi dl Ciucu/PNL. Vorbind de la un pupitru cu însemnele Alianţei 2020, dna Wring părea să-l fi scos deja din ecuaţie pe dl Voiculescu, încă de săptămâna trecută. Dar el abia ce a fost desemnat drept candidat, cu 7-8 zile mai târziu. Iar USR încă nu şi-a definitivat lista de candidaturi—poate o va face în acest weekend. Aceste mişcări au menirea de-a conduce, eventual, la coagularea „opoziţiei” pentru o candidatură unică la PMB, fie împotriva dnei Firea, fie împotriva oricărui alt candidat PSD (cu sau fără ALDE).

Revenind la introducere, manevra dnei Wring n-a reuşit să obţină niciunul din cele 3 efecte posibile: nici să-i consolideze şansele pentru candidatură, nici să repună pe agendă subiectul reorganizării administrative din Bucureşti, nici să deschidă apetitul publicului pentru vreunul dintre aceste subiecte. Dacă reuşea măcar unul din cele 3 efecte, aş fi putut accepta o oarecare doză de politicianism (măcar aş fi apreciat măiestria). Dar tot aş fi păstrat două motive pentru care proiectul dnei Wring merită criticat sever, pe substanţă: Mai întâi, pentru că propunerea pare bazată exclusiv pe dorinţa de-a face administraţia mai eficientă. Apoi, pentru că reorganizarea Bucureştiului nu pare ancorată într-o viziune coerentă despre (re)organizarea administrativ-teritorială a ţării. Şi voi dezvolta un pic ambele critici:

• Eficienţa, luată în sine, nu mai e deloc un ideal—vedem asta cel puţin la Margaret Heffernan, cu abordarea just in case, opusă tradiţionalei abordări just in time. Îmi pot imagina Bucureştiul reorganizat după intenţiile dnei Wring, dar condus de dna Firea—un coşmar! Însă pe mine mă supără cel mai tare abordarea dinspre instituţie/administraţie, pentru că aşteptam ca reorganizarea să fie construită pornind de la cetăţean.
• Organizarea în districte poate fi o idee bună, însă am nevoie să-mi spună echipa dnei Wring (sau partidul său) cum va fi aplicată această soluţie în judeţele Tulcea, Covasna, Suceava sau Olt—ori în Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest. Dacă facem un standard, hai să-l aplicăm peste tot—şi hai să ne asigurăm că-i viabil, inclusiv din alte puncte de vedere! [Să ne gândim inclusiv la efectele electorale asupra anului 2024?]

Eu am mai lucrat la proiecte de reorganizare a Bucureştiului. Prima dată, în 2002-03, cu o abordare similară, axată pe un interes politic—ne folosim de identitatea de cartier, pentru a creşte eficienţa administraţiei locale şi a îmbunătăţi legătura dintre aleşi şi alegători. Mă bucur că proiectul acela n-a mers mai departe, pentru că nu era sustenabil. Deja în 2015-17 mi-era clar că nu asta e cheia succesului, pentru că libertatea de mişcare este mai uşor de operaţionalizat, la nivelul cetăţeanului, decât identitatea de cartier. La nivel macro, lucrul ăsta se vede cu ochiul liber, când ne uităm la migraţia internă din sânul Uniunii Europene. De ce am crede că lucrurile ar sta altfel la nivelul Bucureştiului?

Şi-atunci, dacă punem cetăţeanul în centrul preocupărilor administraţiei locale, cred că rezultatele arată un pic diferit: Pui toate serviciile şi utilităţile publice (plus alte facilităţi de consum) la o distanţă de 20 (sau 15 sau 25) de minute de mers pe jos—şi obţii desenul geografic al districtelor. Dar înţelegi că scopul nu e să faci administraţia mai eficientă, ci să-i faci omului viaţa mai uşoară. Asta înseamnă să faci nişte centre administrative în fiecare district, iar bazele de date şi arhivele şi procesele decizionale din oricare instituţie locală să poată fi accesate şi livrate din fiecare astfel de centru administrativ, oricând (moment în care nu mai contează dacă avem 1+6 administraţii locale, 20 sau una singură—ba chiar sunt gata să pun mâna-n foc că şi instituţiile centrale vor dori să aibă câte-un birouaş în aceste centre administrative). Şi, dacă tot ai făcut astfel de centre, le ataşezi nişte spaţii pentru consum cultural, astfel încât oamenii să nu mai fie nevoiţi să vină în centru (ajungi să creezi comunităţi bazate pe punţi de legătură—bridging networks, cum le spune George Monbiot). Şi-aşa mai descongestionezi un pic şi din trafic (cum a făcut Iaşiul în cartierul Nicolina, acum vreo 10 ani). Dar numai dacă porneşti de la cetăţean şi nevoile lui, nu de la administraţie, nicidecum de la politician!

sursa ilustraţiei: Forbes.com

PS Pentru cine nu a fost suficient de atent în citirea documentului (care ar necesita modificarea mai multor legi, nu doar adoptarea unei Legi a Capitalei), mai scot în evidenţă o eroare de strategie electorală (şi de aritmetică decizională în procedura parlamentară): Consiliul Municipal Bucureşti ar urma să fie format din 60 de consilieri, aleşi din cele 20 de districte, câte 3 din fiecare district. Dacă se păstrează votul proporţional, la nivelul CMB, atunci propunerea asta ne asigură că niciun partid nu va avea vreodată majoritate—dimpotrivă, ne spune că (în Bucureşti) se vor consolida 3 formaţiuni politice, care se vor alia 2 câte 2, prin rotaţie (exact aşa arată acum Parlamentul Republicii Moldova şi nu-i prea bine). Dacă se trece la un fel de vot majoritar în cele 20 de districte, atunci partidul aflat acum pe locul 3 în Bucureşti nu va accepta modificarea legislativă în Parlamentul României (PSD, duh!).

Actualizare, 23 august: Bina Venkataraman completează excelent lecţiile oferite mai sus de Heffernan şi Monbiot, cu elemente care pot fi utilizate nu doar în administrarea Bucureştiului, ci şi a ţării.