Dialoguri morale #2 (RO)

Mi-a făcut mare plăcere să discut cu Cristi Ducu despre justiție și dreptate, sub egida CARMAE. Recomand și primul episod din seria Dialoguri morale, în care Cristi a discutat cu Tudor Rotaru despre relația dintre etică și divinitate. (Apropo, apreciez enorm abnegația și tenacitatea cu care urmărește Cristi conturile de social media și blogurile foarte multor formatori de opinie, că de-acolo își extrage notițe pentru întrebările pe care le adresează invitaților.) În conversația de aseară, eu am repetat obsesiv că scopul Justiției nu este să facă Dreptate, ci doar să stingă conflicte. Bine, către final, am explicat că-s conștient că există și alte puncte de vedere pe acest subiect. Dar eu cred că aserțiunea pe care am subliniat-o repetat explică cea mai mare parte a nemulțumirilor noastre.

Realizez c-am ratat să aduc în conversație ideea de pace socială, care se leagă și de ordinea publică și/sau de ordinea socială (cred că-n direcția asta insista Cristi, pe la min. 33). Cred că aici am fi putut crea o punte de legătură cu primul episod, pentru că, în absența Statului, societățile sau comunitățile mai puțin organizate pot recurge la o formă de justiție divină care, poate, s-ar apropia mai mult de percepția populară despre dreptate. Doar că eu cred că o astfel de percepție ar fi rezervată exclusiv celor din interiorul grupului care împărtășește acea credință, în acea divinitate—prin contrast, în exteriorul acelei credințe ori acelui grup, percepția ar fi mai degrabă de nedreptate sau chiar de lipsă de dreptate (în sensul de absență absolută a noțiunii de dreptate).

Așadar, în opinia mea, Statul este plăsmuirea/instrumentul care ne ajută să trecem—cu un pic mai multă obiectivitate (perfect arbitrară, desigur)—dincolo de variatele credințe ale grupurilor sau comunităților din societate. Însă, tocmai din acest motiv (speculez eu), Statul nu se poate preocupa cu obiectivul de a face dreptate, ci doar cu cel de a stinge conflicte. Dacă Statul reușește să creeze condițiile în care toate grupurile sunt tratate echitabil (cu respect pentru demnitatea umană, cu limite neîmpovărătoare și nesupărătoare pentru libertatea individuală, respectiv prin procese decizionale bazate pe integritate publică), atunci ordinea socială e corect rânduită, ordinea publică e perfect respectată, iar populația acelui Stat se bucură de pace socială. Abia într-un astfel de context, Justiția acelui Stat ar ajunge să stingă conflictele (într-o durată de timp rezonabilă) într-un mod care este perceput, de populația acelui Stat, drept foarte aproape de Dreptate.

Pe la min. 39, Cristi a adus în discuție malpraxisul medical. N-am avut prezența de spirit să menționez că mi se pare nedrept să ne ocupăm de malpraxis doar în științele medicale (și, pe alocuri, în niște subdomenii ale ingineriei). Cred că avem nevoie să ne uităm foarte serios, cât mai curând, și la malpraxisul legislativ (despre care am discutat, indirect, pe la min. 51-53 și, din nou, pe la min. 68-72), respectiv malpraxisul administrativ (acele erori ale puterii executive care se judecă, în mod obișnuit, în instanțele de contencios administrativ).

Închei această «dare de seamă» despre discuția de aseară spunând că m-a onorat până la înfiorare maniera în care s-a raportat Cristi la mine, pe durata acestui dialog. Dacă el s-a pus în papucii lui Glaucon, înseamnă că m-a elevat pe mine la statut de Socrate, ceea ce în mod sigur nu merit. Mărturisesc că, prima dată când mi-a spus asta, mi s-a făcut pielea de găină 🙂 Adică, mi s-a mai spus, cu mulți ani în urmă (și m-am simțit la fel de înfiorat), c-aș fi un fel de Dr. House al guvernării, da' nici chiar Socrate! Sau, cine știe, poate chiar am îmbătrânit frumos și încă nu-mi dau seama?!? Mulțumesc! ♥

sursa ilustrației: Facebook/CARMAE

PS Apropo de «limitele neîmpovărătoare și nesupărătoare» discutate mai sus, am mai participat la ediția a 10-a a EuroSfat, unde am discutat despre pașii pe care-i putem face către idealul e-justiției (într-un termen cât-de-cât rezonabil):