UE fără 5 minute (RO)

În timpul înregistrărilor pentru ultimul episod din acest an al podcastului Rule of Law Rules în limba română, m-am ambalat din nou cu speculațiile [ep. 11b, începând de la întrebarea lui Paul, pe la 9:30] despre lenta (dar foarte sigura—în opinia mea!) dizolvare a statelor naționale în interiorul UE. Știu că poate părea impudic să discut despre asta chiar de Ziua Constituției, dar eu nu pot trece cu vederea tendințele pe care le simt deja de mulți ani (am început să scriu pe tema asta în septembrie și octombrie 2012). Înțeleg că, azi, ar fi mai potrivit să discut despre Constituția României ca expresie a statalității, însă mi se pare la fel de valoros să discutăm și despre post-statalitate. Așa că voi căuta un răspuns la întrebarea „care mai sunt atribuțiile unui guvern central în interiorul UE?”

Dar, înainte de orice altceva, hai să fixăm momentul: Las un pic deoparte ce cred eu și notez că mi se pare interesantă (deși nu-i neapărat și utilă) dezbaterea despre o eventuală modificare a Constituției. Înțeleg că subiectul e pe agenda unor politicieni și a unor politologi sau juriști de marcă, înțeleg că e scris în programul de guvernare al coaliției PSD-PNL-UDMR, înțeleg că suscită interes mediatic. Dar e o preocupare cosmetică și teribil de pripită, care nu ține cont deloc de cursul istoriei. Pentru cine e interesat de subiect, nu-i vreo noutate faptul că anul 2021 a debutat cu Conferința privind viitorul Europei, adică o dezbatere mult mai mare—largă, intensă, complexă etc.—despre o posibilă constituție europeană!

Așadar, programul de guvernare PSD-PNL-UDMR spune că „Guvernul va susține o reformă constituțională,” „atunci când un autentic moment constituțional va apărea” (chiar la pag. 3). Iar această declarație vine fix ca nuca-n perete față de dorința Conferinței de-a prezenta concluzii în primăvara lui '22. Cu alte cuvinte, fie politicienii români sunt perfect decuplați de conversațiile politice care contează în UE, fie ei au o agendă politică atât de îngustă și de lipsită de viziune, încât se pun singuri în situația de-a ignora marile tendințe europene—doar pentru a se vedea ei cu sacii-n meschina lor căruță. În oricare variantă, eu mă simt din nou (pentru a câta oară, oare?) complet ignorat și nereprezentat.

Teoria mea, despre care vorbesc deja de vreo 15 ani, e că statele-naționale nu prea mai îndeplinesc (în sânul UE) rolurile pentru care au fost ele create. Și, ca să nu fiu acuzat că vin cu argumente din afara spațiului nostru cultural, mă folosesc de argumente neaoșe, din Constituția României. Dacă vrem să-nțelegem care sunt atribuțiile statului național român (adică ale guvernării centralizate de la București), e suficient să ne uităm la atribuțiile decizionale ale Senatului. Există două motive fundamentale pentru această abordare metodologică: Senatul, așa cum a fost el „inventat” în teoria politică modernă, îndeplinește și funcția de reprezentare a poporului (ceva mai slab decât Camera Deputaților), și funcția de reprezentare a statului (ceva mai slab decât Președintele).

Constituția din 1991 (revizuită în 2003) ne spune, la art. 75, alin. 1, care sunt domeniile în care Senatul are puterea de decizie, adică ultimul cuvânt. În rezumat, atribuțiile specifice și/sau exclusive ale Senatului sunt ratificarea tratatelor, apărarea țării, organizarea și administrarea autorităților publice, organizarea teritoriului și administrației publice locale, respectiv folosirea limbilor naționale. Alături de acestea, s-ar mai fi justificat să listăm (din punct de vedere istoric) folosirea monedelor sau valutelor, însă această atribuție s-a transferat către banca centrală—autoritate publică a cărei organizare este decisă tot de Senat. Dacă privim la atribuțiile altor adunări senatoriale din lume, descoperim mai multe asemănări decât deosebiri—pentru că, în esență, cam asta face, de fapt, statul-național.

Luându-le pe rând, observăm că, în sânul UE, cam toate aceste atribuții au fost cedate instituțiilor europene și/sau că procesul de cedare a suveranității se îndreaptă către dizolvarea statelor-membre. Politica externă este coordonată la nivelul UE; aderarea UE la CEDO va face ca tratatele să nu mai fie relevante pentru statul român; înființarea „armatei europene” va transfera apărarea tot către Bruxel; convergența privind organizarea și administrarea treburilor publice deja include standarde europene privind justiția și administrația, ba chiar și sistemele electorale ori standardele de guvernare; moneda unică europeană e deja o realitate palpabilă; iar utilizarea limbilor naționale este deja reglementată la nivel european.

Cu alte cuvinte, azi, în sânul UE, statul național român seamănă mai degrabă cu județul Vaslui în sânul României. N-ar fi ridicol ca județul Vaslui să ne anunțe că va susține o reformă, „atunci când un autentic moment constituțional va apărea”? De cel puțin 8 ani (ca să nu zic 15 sau mai mulți) atât vasluienii get-beget, cât și „vasluienii” români circulă liber prin UE; la fel și ungurii ori polonezii; la fel au făcut și italienii, grecii, spaniolii, în urmă cu 50-40 de ani. Pentru cine s-a mutat de la Bârlad la Barcelona sau la Bonn, nu mai e foarte relevant ce face statul român la București—ce contează cu adevărat e dacă administrația locală oferă servicii publice de calitate, conform standardelor de la Bruxel. De-asta spun că, pentru mine, e foarte sigură (deși extrem de lentă) dizolvarea statelor-membre în sânul UE și transformarea (la fel de lentă) a Uniunii Europene într-un nou stat, care nu va fi o federație de state (pe modelul SUA), ci o confederație de regiuni (pe modelul Elveției, despre care am scris în 2016—mai pot fi relevante gândurile din 2017 și 2019).

Eu cred că din această perspectivă merită judecate și zvârcolelile anti-UE de la Varșovia și Budapesta: Politicienii polonezi și maghiari țin morțiș să-și păstreze relevanța față de statele lor naționale, deși ar putea să-și construiască altfel de imagine și reputație—fie le e lene, fie nu-i duce capul să facă altfel. La noi, când văd discursurile despre „un autentic moment constituțional,” mă pufnește râsul! Despre politicienii români deja știu că sunt leneși, da' văd că nici nu-i prea duce capul—de fapt, poate că ai noștri sunt prea preocupați cu conservarea propriilor privilegii? Schimbarea de paradigmă, la nivelul UE, mi se pare inevitabilă. E posibil să primesc confirmări chiar la primăvară, de la Conferința privind viitorul Europei; la primăvară, adică peste numai câteva luni—la scară istorică, asta chiar înseamnă peste 5 minute!

sursa foto: arhiva personală, o benzinărie de lângă Ploiești, martie 2020