Alegeri 2024 (RO, foarte lung)

Președintele „umblă creanga,” cum se spune în popor. Da, mă refer la Președintele Iohannis, care a plecat nițel până în America de Sud. Nu mă pricep la relații internaționale, cu atât mai puțin la ce se întâmplă prin acea parte a lumii, așa că ancora asta îmi folosește drept pretext pentru altceva: Mă preocupă anul electoral 2024 și rolul domestic pe care l-ar putea juca dl Iohannis—mai bine zis rolul pe care l-ar fi putut juca.

Context

Teoretic, ordinea exercițiilor electorale în calendarul anului viitor ar trebui să fie așa:

în mai, alegeri pentru Parlamentul European;
în septembrie, alegeri locale—primari, consilii locale și consilii județene;
în octombrie-noiembrie, alegeri pentru Președintele României;
în decembrie, alegeri pentru Parlamentul României;
drept urmare, am putea începe anul ‘25 într-o nouă configurație—alt Președinte, altă majoritate parlamentară, alt Premier (cu alt program de guvernare) însoțit de alți miniștri.

În acest context, eu cred că e important să ne uităm la 3 chestiuni majore: negocierile politice, (care privesc) organizarea alegerilor, respectiv strategiile electorale (care privesc rezultatele scontate). Și le voi discuta prin prisma aspirațiilor mele, chiar dacă asta înseamnă că textul de azi va fi (mult) mai lung decât de obicei. Îmi împart considerațiile în două categorii—încep cu chestiuni care țin de buna funcționare a autorităților, dar voi încheia cu «agenda alegătorului», ca să zic așa. Dar cred că e bine să explicitez contextul, așa încât scot în evidență câteva detalii de calendar și de procedură:

alegerile la termen pentru Parlamentul României nu pot fi organizate mai devreme de luna decembrie, pentru că art. 63, alin. 2 din Constituție este explicit—aceste alegeri se desfășoară ~~abia după expirarea mandatului~~ (m-a atenționat Mircea Kivu c-aici am greșit!); pentru că mandatul e de 4 ani, iar actualii deputați și senatori au depus jurământul în 21 dec. ‘20, opinia mea e că alegerile pot fi organizate ~~cel mai devreme în duminica de 22 dec. ‘24—și~~ cel mai târziu în duminica de 16 mar. ‘25;
alegerile pentru Președintele României pot fi organizate și înainte de expirarea mandatului, așa cum s-a întâmplat în 2014; între momentul validării rezultatelor și momentul depunerii jurământului, echipa nou-alesului poate prelua gestiunea dosarelor de la Președintele în exercițiu; opinia mea e că noul Președinte urmează să depună jurământul și să-și preia mandatul pe 22 sau 23 dec. ‘24;
alegerile locale din 2020, fiind organizate în condiții de pandemie, au permis lungirea cu câteva luni a mandatelor pentru primari și consilieri (locali și județeni), însă nu există motive pentru scurtarea mandatelor, astfel încât să revenim la organizarea alegerilor locale în mai-iunie, cum era obiceiul înainte de pandemie; teoretic, aceste alegeri pot fi organizate înainte de expirarea mandatelor, dar eu cred că-i puțin probabil s-avem alegeri locale în toiul verii—opinia mea e că ele se vor desfășura în 8 sau 15 sep. ‘24;
alegerile europarlamentare se vor desfășura, cel mai probabil, la 9 mai; dar încă n-au fost puse la punct toate detaliile; totuși, eu cred că-i foarte puțin probabil să ajungem cu aceste alegeri în iunie—opinia mea e că ele vor fi organizate cel mai târziu până la 25 mai ‘24;
Actualizare, 17 mai: Știrea zilei este că alegerile astea se vor desfășura între 6-9 iun. '24; așa cum arată legile noastre, asta înseamnă duminică, 9 iunie.
dincolo de aceste limite, mai avem și Decizia CCR 51/2012, care ne spune că alegerile nu prea pot fi comasate (adică nu prea e okay să fie desfășurate două tipuri de alegeri în același timp); mai exact, CCR spune explicit
• că sarcina de a alege trebuie să fie simplă,
• că subiectele de campanie electorală trebuie să fie clare/neechivoce/dintr-un singur set al treburilor publice (ori locale, ori naționale, nu otova!),
• că procedura electorală trebuie să permită candidatura unei persoane (eligibile, desigur) la orice tip de demnitate publică (locală, județeană sau națională) și
• că argumentul economiilor la buget nu poate fi acceptat, dacă o asemenea economie ar conduce la restrângerea dreptului de a alege ori a celui de a fi ales;
• nu în ultimul rând, că e de dorit ca orice noi reguli privind alegerile să intre în vigoare cu cel puțin un an înainte de data acelor alegeri.

Autorități

Aceste detalii de calendar și de procedură ne arată că orice nouă intervenție (sau inovație) legislativă privind alegerile din ‘24 ar fi bine să fie publicată în Monitorul Oficial până pe 8-9 mai, adică peste vreo 3 săptămâni. Pentru ca acest lucru să se-ntâmple, ar fi nevoie de o strânsă colaborare instituțională între Parlament, Guvern și Președinte. Într-un astfel de efort de legiferare, e nevoie să fie implicat Parlamentul, pentru că nu prea merge cu ordonanțe de urgență în domeniul drepturilor electorale (art. 115, alin. 6 din Constituție). Implicarea Guvernului și a AEP e necesară, la rândul ei, pentru că doar aceste instituții pot stabili detaliile calendarului electoral și finanțarea tuturor procedurilor (etapa strângerii de semnături de susținere, etapa constituirii birourilor electorale, etapa validării candidaturilor, perioada de campanie electorală etc.). În fine, implicarea Președintelui e necesară cel puțin pentru promulgarea legislației, dacă nu și pentru facilitarea negocierilor politice. (Finanțarea deja creează probleme, conform Libertatea, 13 apr.)

Însă Președintele Iohannis a plecat în America de Sud, fără să-nțeleagă ce rol crucial are de jucat în aceste 3 săptămâni, până la 8-9 mai. Mă refer la rolul său privind buna funcționare a autorităților publice (art. 80, alin. 2 din Constituție), pe care-l mai are de îndeplinit până chiar în ultima zi a mandatului prezidențial, adică 22 dec. ‘24. Mai exact, în aceste zile, Președintele Iohannis ar fi avut de mediat o sumedenie de posibile controverse (sau puncte contencioase) legate de organizarea alegerilor de anul viitor, atât între puterile statului (Parlament și Guvern), cât și între stat și societate (toate autoritățile invocate mai sus și locuitorii care vor avea drept de vot anul viitor). Sigur că n-ar trebui să mă mire această atitudine a Președintelui, pentru că dl Iohannis pare «să-și fi băgat picioarele» pe întreaga durată a celui de-al doilea mandat, însă n-am vrut să las netaxată această situație.

Ce-ar fi avut de mediat Președintele în această săptămână? (Sigur c-ar fi putut face asta și-nainte de sărbători, dar lipsa capacității de planificare și lipsa priorităților legate de misiunea instituțională a Palatului Cotroceni sunt la fel de nesurprinzătoare.) Mai presus de orice, ar fi avut de mediat negocierile politice dintre partidele parlamentare, cu privire la calendarul electoral. De ce ar fi fost nevoie de negocieri în privința asta? Pentru că noi avem 4 legi distincte pentru cele 4 tipuri de alegeri de anul viitor, iar asta înseamnă că toate discuțiile despre comasarea alegerilor (Libertatea, 12 apr. și HotNews, 10 apr.) rămân vorbe-n vânt, dacă nu se acționează la nivel legislativ. Iar o astfel de acțiune legislativă necesită consultarea tuturor partidelor (inclusiv a celor din afara Parlamentului, nu doar a celor din opoziție) și a societății civile. Nu de alta, dar soluția alegerilor anticipate (Europa Liberă, 22 mar.) pare mai rațională, după ce-am analizat întregul context de mai sus.

Care ar fi subiectele de care ar fi bine să se țină cont în aceste negocieri? Înainte de orice altceva, ar fi bine să conștientizăm că nu toți locuitorii votează în cele 4 tipuri de alegeri. În România, mai locuiesc și cetățeni europeni, care au dreptul de-a alege și de-a fi aleși în alegerile europarlamentare și/sau în alegerile locale, dar nu neapărat și în cele parlamentare ori prezidențiale. De asemenea, mulți cetățeni români locuiesc și muncesc în afara României, de unde pot vota în toate tipurile de alegeri, în afară de cele locale; și încă alți cetățeni români locuiesc și muncesc în localități din România, altele decât cele unde-și au ei domiciliul sau rezidența, iar asta înseamnă că n-ar putea nici alege, nici să fie aleși, dacă nu-și actualizează actele de identitate. Nu în ultimul rând, e de ținut cont de schimbările demografice (Țurcănașu, 13 apr.), de schimbările de dinamică electorală (Mateescu, 6 feb.) și de inechitățile ori discriminările induse de legile în vigoare (Vrabie, 2015 și 2022). [Vezi și Țurcănașu, 2022 în Europa Liberă, 9 dec.]

Notă suplimentară, 25 aprilie:
Europa Liberă (24 apr.) scrie că unul dintre motivele pentru care PNL insistă
cu comasarea alegerilor ține de faptul că „la ultimele alegeri, au pierdut
aproximativ 1 milion de voturi între locale și parlamentare.” Nu știu dacă
ideea asta emană de la PNL sau dacă e vreo inferență a autoarei, însă știu
sigur că așa s-a întâmplat în 2016. O cauză importantă pentru diferența de
aproape 1 milion de voturi este chiar faptul că electoratul de la locale e foarte
diferit (demografic și geografic) față de electoratul de la parlamentare—iar
aceste diferențe vin din cum sunt scrise legile. (O altă cauză pentru ce-a pățit
PNL în 2016, în opinia mea, e că electoratul a pedepsit lipsa de claritate a
partidului în episodul de la Primăria Generală a Municipiului București,
când au fost promovați candidații Bușoi, Orban, Munteanu și Predoiu.)

Așadar, paragraful de mai sus arată că e nevoie de negociere politică, pentru că fiecare partid își poate gândi strategia electorală în funcție de bazinul electoral pe care vrea să-l reprezinte cel mai bine. De exemplu, e posibil ca AUR să nu fie prea interesat(ă) de alegerile locale, în timp ce USR și/sau Reper să fie foarte interesat(e) de alegerile europarlamentare; iar UDMR să fie teribil de interesat(ă) de pragul electoral alternativ pentru Parlamentul României. Fiind vorba de actori politici cu obiective și strategii politice diferite (sau chiar divergente), cu risc ridicat de neînțelegeri (care pot degenera în crize), mie mi-e de la sine înțeles că e(ra) nevoie de-un proces mediat de negociere—iar asta înseamnă că e(ra) nevoie și de prezența «mediatorului suprem». La București, nu la Brasilia! (Ah, nu mai zic c-ar fi bine de evitat o criză politică, din moment ce-avem un război la graniță, că mi se pare tot de domeniul evidenței.)

Mai e un detaliu important: Noul Președinte ar urma să depună jurământul în 22 sau 23 dec. ‘24, în fața Parlamentului (art. 82 din Constituție). Dar parlamentarilor le expiră mandatul în 21 dec. ‘24, iar asta înseamnă că există riscul ca organizarea alegerilor parlamentare fix pe 22 dec. ‘24 să ne pună într-o situație fără ieșire—aceea în care Președintele nou-ales nu poate depune jurământul, pentru că nu există Parlament. După mintea mea, există 3 soluții posibile, însă e nevoie de negociere între actorii politici, pentru a selecta varianta optimă: prima soluție la îndemână este amânarea pentru martie ‘25 a alegerilor parlamentare; a doua soluție este asumarea datei de 22 dec. ‘24 și supunerea ei spre validare în fața CCR (cea de-a doua soluție trebuie ajustată față de critica de la Mircea Kivu, pe care mi-am asumat-o mai sus); a treia soluție este dizolvarea Parlamentului cu un an mai devreme și organizarea de alegeri anticipate. Încă un detaliu aici: dacă nu se intervine acum, până la 8-9 mai, pentru modificarea legilor electorale, anticipatele sunt o soluție mai eficace din punct de vedere organizatoric.

Știm deja că dizolvarea Parlamentului (art. 89 din Constituție) poate fi realizată numai și numai dacă există o majoritate parlamentară ferm hotărâtă să declanșeze alegeri anticipate. Opinia mea e că alegerile anticipate ar fi, acum, o soluție mai bună decât așa-zisa «rotativă guvernamentală», dar eu nu-s politician (HotNews, 18 apr.). Zic c-ar fi mai bună, pentru că actuala majoritate PSD-PNL-UDMR se poate consolida la putere pentru încă 4 ani, fără să fie nevoie de intervenția Președintelui (care vedem că „umblă creanga”). Evident, mai bună pentru ei, nu pentru mine—că pe mine mă sperie și mă disperă tendințele iliberale ale acestui Guvern. Dar, dacă e în interesul României să evităm crizele politice, mie mi se pare că anticipatele sunt mai ușor de gestionat decât «rotativa». Mai mult decât atât, anticipatele pot fi planificate cu grijă, pentru septembrie sau octombrie ‘23, în loc să fie organizate în toiul iernii, abia în decembrie ‘24. (Da, știu, alegerile parlamentare pot fi împinse până în martie ‘25, dar coaliția PSD-PNL-UDMR ar putea negocia acum un nou Premier cu dl Iohannis, în loc să negocieze în ‘25 cu orice alt Președinte.) [Abia în 14 iunie, am găsit un text al lui Mihnea Dumitru, care expune beneficiile politice ale «rotativei», aparent mai mari decât ale alegerilor anticipate.]

Alegători

Am promis că discut despre organizare, negocieri și strategii. Cred că le-am atins pe toate, într-o măsură satisfăcătoare și într-o cheie destul de obiectivă—atât cât pot eu de obiectiv(ă). Însă mai sunt câteva lucruri pe care țin neapărat să le las scrise, din perspectiva alegătorului. Cred că e foarte important pentru noi, alegătorii, să conștientizăm că democrația e mai degrabă o acțiune, nu o stare (Timothy Snyder, 2023). Cu alte cuvinte, că toate (in)acțiunile fiecăruia dintre noi, în oricare dintre comunitățile în care ne desfășurăm viața (sau față de care ne închidem), determină calitatea democrației în care trăim. Iar din calitatea democrației rezultă și performanța instituțiilor care ne servesc interesele. (Simt că e o legătură profundă între ce spune Marisa Franco și ce tot scrie Otto Scharmer, dar nu dezvolt aici.)

În condițiile astea, oare ce rezultate electorale ar fi bune pentru alegători, în perspectiva anilor ‘25-’28? La nivel de Parlament național, senzația mea e că nu putem obține un rezultat sensibil mai bun decât ce ne propune acum coaliția PSD-PNL-UDMR, indiferent dacă alegerile ar avea loc în toamna asta sau abia în martie ‘25 (vezi și Tufiș, 27 apr.). Ar fi minunat dacă și-ar propune chiar ei să treacă dincolo de băltirea asta, profundă, în care ne găsim de aproape 2 ani. Dar sunt conștient că nu au nici dorința, nici capacitatea de-a face lucruri mai ambițioase [ascultă și Tiță & Mateescu, 10 mai]. Prin urmare, cred că e foarte important să le punem limite civice, mai ales acolo unde ei tind către iliberalism și/sau către furăciune. Adică să fim mai mult decât alegători, contribuabili, educabili sau justițiabili. Iar asta înseamnă să ne asumăm un rol activ în comunitățile noastre—să facem lucruri în realitate, nu doar să vorbim în social media despre ce-ar fi bine „să se facă”…

La nivelul Parlamentului European, cred că putem obține un rezultat mai bun decât am obținut în 2019. Am convingerea că ne va ajuta și sistemul de vot gândit să treacă dincolo de granițele statelor-membre. Cred că e foarte important să le întărim prezența ori să le creștem proporțiile liberalilor (grupul Renew/fost ALDE) și ecologiștilor (grupul Verzilor/EFA), pentru că e în interesul nostru să avem un viitor sustenabil în UE, atât din punct de vedere politic, cât și economic—adică stat de drept și dezvoltare durabilă. Ne va fi mai simplu decât acum 4 ani, pentru că e foarte probabil că vom vota direct familiile politice europene, nu partidele naționale afiliate la acele familii. Pentru asta, cred că va fi nevoie să comunicăm mult în comunitățile noastre, astfel încât vecinii, prietenii și familiile noastre să-nțeleagă noul sistem de vot și, după alegeri, să-i țină în alertă pe eurodeputații care pot pune limite politice și juridice la tendințele către iliberalism și/sau către furăciune.

La nivel local, cred că e important să ne schimbăm abordarea față de cine contează cu adevărat. Deși teoria spune că puterea locală e în mâinile consiliilor locale și județene, practica ne arată că, în ultimii 10-15 ani, puterea efectivă a fost acaparată de primari și de președinții de CJ. Faptul că primarii sunt aleși într-un singur tur poate fi descurajant. Însă opinia mea e că finanțările europene (mai ales PNRR) produc o schimbare profundă în dinamica exercitării puterii la nivel local. Mai exact, eu sunt de părere că încep să conteze din ce în ce mai mult asocierile cu primăriile mici din vecinătatea marilor orașe. Proiectele de dezvoltare sunt decise prin negocieri politice între astfel de primari, iar asta înseamnă că 2-3 primari de comune mici și-ar putea impune proiectele în fața unui primar de municipiu, dacă decizia se ia într-o asociere de 10-12-15 localități învecinate. Astfel, eu cred că, în realitatea administrativă locală, mai ales în zonele metropolitane, vor începe să conteze mult mai mult decât acum primarii „mici”—deci nu mai e foarte relevant care primari „răi și corupți” se realeg în marile municipii.

Și mai rămâne de discutat nivelul Președintelui României. Mi se pare evident că avem nevoie de un om care să fie prezent și un pic prevăzător—poate că «sârguincios» ar fi cuvântul cel mai potrivit. Prin contrast, am avut până acum un leneș/absent (Iohannis, mai ales în al doilea mandat), un scandalagiu/flamboaiant (Băsescu, în ambele mandate), un timid/indecis (Constantinescu) și un ticălos/inadecvat (Iliescu, în toate 3 mandatele). Părerea mea e că ne-ar prinde bine ca Președintele să fie o femeie, pentru că am încredere în instinctele de mamă și/sau de moașă—că unei femei îi pasă, cu responsabilitate și cu chibzuință, de ce ia naștere și ce crește ori se dezvoltă în grija ei. Știu că oferta de femei-politician e redusă, știu că partidele încă n-au negociat acest aspect, însă mi-ar plăcea să văd o campanie electorală cu niște candidate de calibrul Alinei Gorghiu (PNL), Gabrielei Firea (PSD) și Ramonei Strugariu (Reper). Cred c-am ieși cu toții câștigați dintr-o astfel de dispută electorală altfel 😉

Epilog

Scriu aceste rânduri o zi mai târziu. Rotițele din capul meu s-au tot învârtit și, după ce-am apăsat pe butonul de publicare, mi-am dat seama că textul ăsta (deja prea lung) era (totuși) incomplet. Oarecum ironic, observ că tripleta de candidate Gorghiu-Firea-Strugariu sună ca un titlu de conferință din anii '90—pentru că ele trei îmi par arhetipale—un fel de „femeile-politician ale patriei: prezent, trecut și viitor” 😉 Apoi, cu un ochi critic, am observat că n-am făcut nicio trimitere la discursul dlui Iohannis din 21 dec. 2014:

La 9 mai, când zic eu că se încheie fereastra de oportunitate pentru intervenția legislativă privind alegerile de anul viitor, sărbătorim și Ziua Europei. Discursul dlui Iohannis din 2014 ne promitea „o voce mai puternică a României în concertul european.” Evaluarea mea e că n-am atins acest deziderat, iar unul dintre motive e chiar lipsa de claritate a obiectivului și a mijloacelor.
Trei luni mai târziu, la 10 august, comemorăm unul dintre cele mai oribile momente ale „regimului Iohannis.” În 2014, ne promitea o țară eliberată de corupție, în care „instituțiile să funcționeze pentru cetățeni.” O fi scăpat Justiția de MCV, însă rămân deschise și dureroase rănile de la 10 august, Colectiv & Hexi, OUG13 și mai ales prescripția. Evaluarea mea e c-au lipsit oamenii competenți și integri, iar obiectivul ascuns a fost mai puternic decât cel rostit de la tribună.
De la 10 august până la 22 dec. '24 mai sunt fix 500 de zile. Teoretic, ar fi suficient timp pentru a atinge climatul social promis în 2014, în care „stabilitatea, aprecierea valorii și calmul [înlocuiesc] resemnarea.” Din păcate, nu cred că vom obține prea curând „calmul dat de libertatea de a alege,” tocmai pentru că nu mai „există opțiuni” (din nou, vezi Tufiș, 27 apr.). Evaluarea mea e că modelul de conducere dat de dl Iohannis însuși a fost calm, dar absent și lipsit de fermitate în privința valorilor politice.

Așadar, ne așteaptă vreo 600 de zile în care fiecare dintre noi are câte ceva de schimbat la sine. Știu, ușor de zis, dar greu de făcut—nu-i deloc ușor să devii prezent, prevăzător și preocupat pe bune în mai puțin de 2 ani! Însă pot să recomand o metodă simplă, cu câteva întrebări de evaluare, pe care să ni le punem mai întâi nouă (și candidații, și alegătorii, și funcționarii intermediari—fiecare pentru sine), tocmai ca să nu fim acuzați că nu vedem „bârna din propriul ochi”:

Acolo unde mă aflu, am eu suficientă claritate privind obiectivele și mijloacele muncii mele? Dacă simt că nu, ce am eu de învățat, astfel încât să-mi fie mai clar? Dacă nu știu de unde să-ncep, cine din jurul meu mi-ar putea arăta calea?
Acolo unde mă aflu, în munca pe care o am de făcut, sunt eu competent? și sunt eu integru? Dacă-mi răspund doar cu jumătate de gură sau dacă simt că m-ar dojeni mamaia, ce comportamente am eu de corectat? Dacă nu știu cum să fac, cine din jurul meu m-ar putea sprijini?
Acolo unde sunt și-n munca pe care-o fac, îmi pasă mie cu adevărat de ce se-ntâmplă în jurul meu?, de oamenii cu care lucrez?, de calitatea muncii mele? Dacă nu prea îmi pasă, oare e cazul să-mi schimb locul de muncă?, să-mi aduc mai multă claritate?, să-mi corectez niște comportamente? Dacă-mi pasă de mine, sigur voi găsi pe cineva din jurul meu care să mă ajute! 😉

sursa ultimelor 3 întrebări: cei 14(+5) ani pe care i-am petrecut în proiectele Lideri pentru Justiție și LEAD;
sursa foto: necunoscută (eu o aveam în această notiță de pe Facebook, 2012; Google Lens spune că sursa ar putea fi trainsandtravel.com, 2008, dar eu bănuiesc că poza e mai veche de-atât)