Alertă de EUroare (RO)

Parlamentul României este pe cale să facă o gravă și (in?)explicabilă eroare în gestionarea afacerilor europene, chiar mâine dimineață—cel puțin așa cred eu. Reglementările din Tratatul de la Lisabona le oferă parlamentelor naționale un rol mai consistent în cadrul procesului decizional european. Mai pe-nțelesul tuturor, proiectele de acte normative propuse de Comisia Europeană sunt transmise parlamentelor naționale, spre consultare, timp de 8 săptămâni. Dacă opiniile formulate de parlamentele naționale se opun acelei propuneri de reglementare, în anumite condiții, pot chiar opri procesul decizional european—triunghiul format din Comisia Europeană, Parlamentul European și Consiliul de miniștri.

ilustraţie realizată cu OpenOffice Draw

În aprilie 2007, pe când eram masterand la Maastricht, am analizat potențialul Parlamentului României de-a se implica în această procedură, după care am și încercat s-o pun în aplicare, în calitatea mea de beneficiar al unei burse guvernamentale. Alături de alte cauze (inclusiv electorale), referendumul irlandez din iunie 2008 a făcut imposibilă adoptarea unei proceduri prin care Comisia de Afaceri Europene (CAE) a Parlamentului României să exerseze și să se adapteze, din timp, la modalitatea de intervenție în procesul decizional european. După alegerile parlamentare din 2008, mă așteptam să văd preocupare politică în această direcție, însă ce-am văzut nu mi-a plăcut 🙁 Eu așteptam preocupare cel puțin pentru eficientizarea procedurii de intervenție, dacă nu și pentru creșterea legitimității și reprezentativității opiniei!

Eu am mai expus propunerea mea de procedură, în această formă grafică, în cadrul unei conferințe organizate de Institutul pentru Politici Publice, în 2008. Consultările (CDP) care s-ar putea organiza în/de Parlamentul României, în beneficiul unei CAE comune, i-ar asigura opiniei (output) și legitimitate, și reprezentativitate. Procedura propusă este, în egală măsură, eficientă—cel puțin prin comparație cu ce se întâmplă în alte parlamente care au două CAE, câte una pentru fiecare cameră. Vă puteți imagina ce scandal o să fie când (indiferent pe ce subiect) opinia CAE de la Senat va fi divergentă de opinia CAE de la Cameră? Se va ajunge la Curtea Constituțională, cu argumentația că numai Senatul este cameră decizională pe temele europene? Se va decide, apoi, că n-are sens o CAE la Cameră? Se va discuta, din nou, despre eliminarea Senatului și modificarea Constituției, pentru a avea un parlament unicameral?

Dincolo de oportunitățile pe care le-am identificat în 2007, avantajul de-a avea/păstra o CAE comună, unică, se vede imediat ce ne uităm un pic la calendar:

• În prima săptămână, propunerea Comisiei Europene (PCE) este înregistrată, prin Secretariatul General, iar Direcția de Afaceri Europene (DAE) adună toate rapoartele relevante, fie de la alte direcții și/sau comisii ale parlamentului, fie de la ministere, prin intermediul Departamentului de Afaceri Europene.
• În următoarele 3 săptămâni, CAE decide asupra priorităților, iar DAE se îngrijește de organizarea consultărilor publice pe tema PCE, eventual contractând serviciile unor organizații partenere sau utilizând un portal de tipul Vocea ta.
• Timp de încă 3 săptămâni, CAE poate delibera asupra rezultatelor obținute din consultări, respectiv își poate coordona poziția, din punct de vedere strategic, cu ministrul de resort și cu alte parlamente naționale, prietene și/sau interesate 😉
• În cea de-a opta săptămână, CAE decide asupra opiniei, care pleacă spre Comisia Europeană, prin DAE/Secretariatul General.

Mai știți voi vreun proces decizional din România, care să poată fi dus la bun sfârșit în numai 8 săptămâni, pornind de la date și informații concrete, cu sprijinul/aportul tuturor factorilor interesați, într-o procedură consensuală și axată pe rezultat?!? Eu nu 🙁 Și cred că n-ar trebui să-i dăm cu piciorul unei asemenea șanse! Dacă nu din alt motiv, măcar pentru c-am putea vedea și noi minunea, am putea învăța ceva din asta, am putea replica modelul în toate celelalte procese decizionale, conform prevederilor și procedurilor deja existente, însă arareori aplicate concret/corect 🙁 Prin înființarea unei CAE separate, la Senat, ne vom da cu stângu’-n dreptu’, doar de dragul orgoliilor, iar asta nu-i de bine—nicidecum, nicicând, nicăieri!

PS1. Prin intermediul COSAC și prin contactele deja stabilite de colegii euro-deputați, membrii CAE pot identifica foarte repede (în săptămâna a 4-a sau a 5-a din cele 6 pe care le au, de fapt, la dispoziție, până la luarea deciziei) care sunt intențiile și/sau direcțiile celorlalte parlamente naționale din Uniunea Europeană—evident, cele mai importante/interesante sunt cele prietene/concordante cu opinia/poziția României și cele interesate/dispuse să-și negocieze opinia/poziția pe o propunere, la schimb cu opinia/poziția pe altă propunere a Comisiei Europene.
PS2. Ca să explic, un pic, chestiunea orgoliilor politice, așa cum le înțeleg eu, vreau sa mă delimitez și să precizez: nici eu nu cred că Viorel Hrebenciuc e un președinte potrivit pentru actuala CAE comună—dar cred că e mai înțelept să se negocieze înlocuirea dlui Hrebenciuc, păstrându-se avantajele, șansele și oportunitățile intacte, decât să se arunce apa din covată cu copil cu tot!