Balenă-n conservă (RO, sincron, lung)

Pentru săptămâna asta, tema de sincron îmi sună un pic aiurea: vreau să mă dau mare în câteva paragrafe sau ceva de genu’ ăsta… Foarte inconfortabil! Nu că n-aş putea să mă dau mare, da’ parcă nu vreau să fac asta… Mi-aduc aminte că, la aniversarea a 20 de ani de la terminarea liceului, am revăzut imagini înregistrate în vara lui ‘89 cu camera video a lui Crapu’ şi m-am îngrozit chiar de felul în care mă dădeam mare… Pe undeva, e de-nţeles că, la 18 ani, vrei să fii mare, vrei să te dai mare—şi nu poţi face asta decât cu ajutorul intenţiilor de viitor, pentru că n-ai ce altceva sa-i arăţi lumii. Dar, la 40 de ani, cred că ori eşti mare, ori nu eşti; dacă ai făcut deja lucruri pentru care poţi fi recunoscut, eşti mare, nu mai trebuie să te dai mare; dacă n-ai făcut astfel de lucruri, nu te mai poţi da mare cu intenţiile de viitor, că devii ridicol…

Totuşi, „presiunea grupului” alături de care scriu în sincron, little not-blue spades biking on berliner bass, mă obligă să trec peste senzaţia de disconfort şi să mărturisesc cu ce anume mi-aş dori să mă dau mare, chiar dacă nu vreau 😉 Cred despre mine că sunt un bun trainer şi un bun facilitator, dar ştiu că am toane şi uneori mă-ncăpăţânez să fac lucrurile cum vreau eu, aşa că n-aş vrea să mă dau mare tocmai cu asta. Cred despre mine că am viziune (chiar dacă mi-aş dori mai multă clarviziune), însă ştiu că n-am „talent de vânzări,” aşa încât multe din ideile mele ajung să fie promovate de alţi oameni—şi se pot da ei mari cu ideile mele, nu mă supăr, important e ca ideile alea să se materializeze! 🙂

Astfel, există o idee cu care pot să mă dau mare c-a-ncolţit în mintea mea, chiar dacă nu multă lume ştie asta, tocmai pentru că promotorii au uitat, n-au vrut să ştie ori nu le-a păsat cum s-a născut ideea. Şi încă mă codesc să mă dau mare în privinţa asta, pentru că n-a ieşit cum trebuie şi nu ştiu dacă va funcţiona, vreodată, aşa cum mi-am imaginat şi mi-am dorit eu. Şi-mi recunosc şi partea mea de vină, pentru că, în ce priveşte ANI, am făcut doar o proiecţie instituţională, uitând că ea va funcţiona cu oameni, uitând că ansamblul nu poate performa cu mult mai bine decât cea mai slabă dintre componente! Mai mult decât atât, mă mai codesc şi pentru că, acum, după atâţia ani, mă-ntreb dacă soluţia nu trebuia căutată-n altă parte? 🙁

Povestea cu care nu vreau să mă dau mare sună aşa: În 2002, am participat la o conferinţa, la Budapesta—am întâlnit oameni pe care i-am întrebat şi de la care am aflat nişte lucruri foarte interesante despre comisii de etică în administraţia publică. Am transmis ideea mai departe, într-o audiere publică, iar când am ajuns la Seul, în 2003, am continuat cu întrebările, căutările, cercetările. Ideea a-ncolţit până în primăvara 2004, când a apărut şi oportunitatea de-a o promova, iar proiectul de lege care anunţa apariţia CNI/ANI (legată indisolubil de aderarea la UE şi de transpunerea UNCAC în dreptul intern) putea fi lesne adoptat în primăvara 2005. Sigur că n-am făcut singur tot efortul ăsta, iar organizaţia unde lucram la acea vreme şi-a asumat să mă sprijine în acest demers.

Spre marea mea surprindere, din 2005 au început problemele—nu mi-aş fi închipuit vreodată că-i mai uşor să lucrezi cu inamicii politici (în condiţii de armistiţiu impus/asumat faţă de un interes comun) decât cu prietenii (în condiţii de suspiciune paranoică faţă de movaţiile şi succesele obţinute în timpul armistiţiului)… A fost incredibil de dificil; oameni pe care-i credeam prieteni s-au dovedit incredibil de neprietenoşi, chiar ranchiunoşi peste vreme; oameni pe care-i credeam indiferenţi s-au dovedit susţinători necondiţionaţi… La un moment dat, chiar renunţasem să mai cred c-ar fi posibil, iar varianta adoptată în 2007 era groaznic de nemulţumitoare pentru mine, pentru ideile de la care pornisem întregul demers 🙁

Dar am considerat că merită să fiu parte din soluţie, nu din problemă, aşa c-am acceptat să mă alătur noii construcţii instituţionale, s-ajut la corectarea deficienţelor legii cu bune practici în organizare şi management. Pân-aici, lucrurile au depins mult de sistem; de-aici înainte, lucrurile au început să depindă de oameni. Iar rezultatele, iertat să-mi fie, merg din rău în mai rău, cu modificările din 2008 şi, mai ales, 2010 🙁 Din când în când, mai apare şi câte-o rază de speranţă, dar eu nu pot uita că s-au pierdut 3 ani (2004-07) în faţa unor suspiciuni şi orgolii inutile, plus încă 2 sau 3 (din 2008 încoace) în faţa unor ambiţii prost plasate 🙁 Păcat de (încă) o idee bună care-a fost pusă în practică în mod greşit!

Iar vorba asta mă-ntoarce la îndoielile despre care povesteam la început. Într-o zi, mi-am dat seama că şi despre comunism s-a spus c-a fost o idee bună pusă în practică în mod greşit; dar eu cred că nu, comunismul n-a fost o idee bună; în condiţiile astea, oare ANI a fost o idee bună? Iar răspunsul meu este nuanţat, pentru că da, în contextul istorico-politic al României din 2002-04, chiar şi 2005, era o idee bună! Faptul că politicienii din toate părţile s-au opus (atunci când şi-au dat seama ce li s-ar putea întâmpla) îmi spune c-ar fi fost o idee foarte bună! Însă o idee care nu ţine cont de dispoziţiile şi interesele tuturor actorilor interesaţi, oricât ar fi de bună, ajunge să fie pusă-n practică în mod greşit 🙁 Din punctul ăsta de vedere, a fost o idee proastă!

Prin urmare, aş fi avut cu ce să mă dau mare, dacă… Şi nu vreau să mă dau mare cu asta, pentru că… Deci nu, cu ANI nu pot şi nu vreau să mă dau mare, că încă nu s-a copt cum trebuie—şi cred că, realist vorbind, nici nu se va coace mai devreme de 2018-20; iar presiunea pusă pe această instituţie (în condiţiile actuale!), de-a da rezultate palpabile mai devreme de 2015 este utopică şi-i face un enorm deserviciu atât instituţiei, cât şi contribuabilului român 🙁 Aşa c-am să-nchei dându-mă mare cu altceva, cu o frântură de feedback primit la sfârşitul unui training de-astă vară (citez din memorie): Codru, îţi mulţumesc că mi-ai reamintit cât de important e să zâmbeşti 🙂 Nu-i aşa că sunt mare?!? 😉