De Ziua Internaţională a Drepturilor Omului, am văzut că a pornit, în social media, o campanie de informare despre ce sunt organizaţiile neguvernamentale—ONG sau OeNGeuri, cum le mai spunem noi, în grabă. Unii oameni povestesc despre motivele ori scopurile pentru care au ajuns să activeze în ONG, alţii despre împrejurările în care au ajuns să se implice în ONG. Am văzut şi poveşti speculative despre cum ar fi arătat vieţile unor oameni, dacă n-ar fi existat OeNGeurile. OeNGiştii sunt simpatici, pentru că simt şi trăiesc intens libertatea de asociere, libertatea de exprimare şi libertatea de iniţiativă, pentru că le place să experimenteze şi să gândească proiectiv, proactiv.
Deşi primul meu angajator a fost Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile, în 1998, eu m-am intersectat cu sectorul ONG ceva mai devreme. Speculez şi eu că, dacă n-ar fi existat OeNGeurile, probabil c-aş fi activat într-un fel de non-profit corporation—SRL non-profit, dacă vă puteţi imagina. Şi nu-i deloc neobişnuit ce spun eu aici, din cel puţin două motive: Primul e că, în prima variantă a legii societăţilor comerciale (31/1990), exista posibilitatea ca SRL-urile să declare din start că nu urmăresc profitul. Al doilea motiv e că SRL-urile non-profit există peste tot în lume, unul dintre cele mai cunoscute la acea vreme fiind ETS, prin intermediul căruia se administrau testele TOEFL. (Ba chiar ţin minte că eu am susţinut că SRL-urile non-profit ar fi trebuit cuprinse în cadrul OG 26/2000.)
Prima mea întâlnire serioasă cu OeNGeurile româneşti a fost în 1993, cu Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă (cred că aşa era denumirea completă de-atunci; de-a lungul timpului, şi-au schimbat denumirea de câteva ori, iar acum nici nu mai activează în România). Am câştigat burse de la ei, bani cu care am plecat la studii în străinătate, dar recunosc că nici eu nu-i percepeam drept o organizaţie românească. Însă, în iarna 1997/98, am descoperit Centrul pentru Jurnalism Independent. Pe vremea aia, aveau sediul într-un fel de mansardă, la Academia de Teatru şi Film (pe care o ştiam mai degrabă sub denumirea de IATC). La CJI, aveau computere cu conexiune la Internet şi-mi dădeau voie să le folosesc gratuit. Fiind venit acasă de la studii, chiar dacă eram în vacanţă, Internetul lor mi-era salvator! Şi am avut chiar şi căsuţă de email de la CJI, înainte de-a-mi face cont pe Yahoo!
Mulţi ani mai târziu, în 2003-04, poate chiar şi 2005, am lucrat cu CJI într-o serie de cursuri privind accesul la informaţii de interes public şi transparenţa decizională. Am fost extrem de încântat că puteam să răsplătesc bunăvoinţa şi generozitatea cu care fusesem întâmpinat cu ani în urmă. Tot cu CJI am mai lucrat într-o serie de cursuri privind transparenţa bugetară, cred că prin 2010 sau 2011. Sunt oameni faini la CJI şi-i consider prieteni buni! Nu zic prietene, fiindcă expresia „fetele de la CJI” nu-mi place. Nu genul lor contează, ci omenia şi profesionalismul—că tot suntem în contextul drepturilor omului, nu-i aşa? 😉 Săptămâna trecută, CJI a împlinit 25 de ani de la înfiinţare, iar eu le urez din tot sufletul La Mulţi Ani!, să tot experimenteze în proiecte, să-şi tot exerseze drepturile şi libertăţile cetăţeneşti!
sursa ilustraţiei: hotnews.ro
){kind=link}
){kind=link}
){kind=link}
){kind=link}