Educaţie pentru leadership (RO)

La sfârşit de februarie şi început de martie, la solicitarea lui Marian Staş, am scris acest text despre programul Lideri pentru Justiţie. Pe conţinut, m-am consultat un pic cu Doru Toma, coordonatorul programului; însă conţinutul acestui articol reflectă o sumedenie de alte conversaţii pe care le-am avut (timp de vreo 10 ani de zile) nu numai cu Doru şi cu Marian, ci şi cu ceilalţi traineri şi facilitatori din program: Corina Rebegea, Mihai Drăgoi, Cosmin Alexandru şi Diana Ghindă.

Textul a fost acceptat pentru publicare în cel de-al 5-lea Caiet Documentar al Editurii Club România, intitulat Calitatea vieţii, sub coordonarea lui Marius Stoian, Magor Csibi şi Graţian Mihăilescu. Persoană de contact mi-a fost Adriana Băiţan, însă eu reproduc aici textul pe care l-am scris, cu acordul explicit al lui Graţian. Le mulţumesc tuturor! Şi le mulţumesc mai cu seamă celor ~200 de cursanţi din România şi celor ~60 din LEAD Moldova, pentru că de la ei mi-am luat energia pentru a scrie acest text 🙂

Volumul a fost lansat oficial pe 16 septembrie, iar textul meu apare la pagina 440. Titlul şi inter-titlurile au fost inserate la editură. Textele care apar aici cu highlight ar fi trebuit incluse în versiunea finală, pentru tipar, dar nu-i mare bai că s-au pierdut în corespondenţă. În plus, dacă aş fi ştiut despre regresul înregistrat de România pe indicatorul Human Capital Index al Băncii Mondiale, cred c-aş fi inclus această informaţie în textul iniţial.

Actualizare, 24 septembrie 2021: Într-o conversație purtată ieri, la Chișinău, am realizat că e nevoie să adaug ceva pentru buna înțelegere a acestui text: În mintea mea, Justiția nu poate exista fără Stat, pentru că numai Statul asigură autoritatea unei decizii judecătorești—acolo unde scrie „în numele legii, hotărăște...” Așadar, Justiția se folosește de Lege; dacă Legea-i dreaptă, și Justiția poate face Dreptate; dacă nu, nu! Prin urmare, dacă nu era clar de la început, Dreptatea pleacă de la Legea adoptată de Parlament sau chiar de la alegerile făcute de Popor—din acest motiv spun că Justiția nu are menirea de-a face Dreptate.

sursa ilustraţiei: colaj realizat de mine, prin suprapunerea imaginii de la Editura Club România peste pagina de titlu scanată (mulţumesc, Adelina Dabu)

Juriştii ocupă locuri de seamă în toate cele trei puteri ale Statului, iar de activitatea lor depind o mulţime de lucruri: dacă legea cuprinde o soluţie, mai multe sau niciuna, pentru un anumit tip de conflict; dacă soluţia poate fi impusă de o instanţă de judecată, de un poliţist, de un alt agent al statului ori de niciunul; dacă soluţia aplicată pentru stingerea unui conflict pare să fie dreaptă sau nedreaptă; dacă acţiunile sau inacţiunile noastre sunt corecte ori incorecte, dezirabile sau indezirabile; dacă stările de fapt în care ne găsim, în anumite momente ale vieţilor noastre, sunt bune sau rele; dacă decizia finală într-un proces este luată pe baza întregului adevăr despre acel conflict sau numai pe baza probelor existente (adevărul judiciar) etc. Cu alte cuvinte, măcar în ultima sută de ani, juriştii ne-au creat deja o lume virtuală, bazată pe tot felul de artificii de gândire, cu mult înainte ca noi să fi ajuns în epoca realităţilor virtuale şi inteligenţei artificiale.

Juriştii ne-au adus până aici şi tot ei ne vor conduce prin hăţişul legilor şi relaţiilor dintre Oameni şi Stat. Dar există educaţie de leadership pentru jurişti? Sunt ei dotaţi cu abilităţile necesare pentru a conduce echipe, respectiv pentru a produce schimbări substanţiale în domeniul dreptului, în societate sau în modul de funcţionare al Statului? Publicul larg percepe că Justiţia din România merge mai degrabă prost, iar „dovada supremă” este că încă suntem monitorizaţi de Comisia Europeană, prin MCV—Mecanismul de Verificare şi Cooperare.^[1] Însă există şi opinia că Justiţia din România funcţionează în parametri destul de similari cu media statistică a Justiţiilor din celelalte state-membre ale Uniunii Europene.^[2] Ba chiar există rapoarte MCV care arată că avem de rezolvat deficienţe mult mai grave în privinţa facerii legilor, în Parlament, în Guvern şi la Curtea Constituţională. Lucrul cel mai supărător, însă, rămâne că omul obişnuit vede în Justiţie doar consum de timp, bani şi nervi.^[3]

Profesiile juridice trec prin schimbări profunde, datorită progresului tehnologic
M-am întrebat dacă aş putea aplica metoda ştiinţifică pentru a izola problema. Oare aş putea formula o ipoteză despre educaţia de leadership pentru jurişti, pe care s-o testez apoi, folosindu-mă de date statistice? Aş putea fi convingător cu privire la confirmarea ori infirmarea ipotezei, urmând să extrag de-acolo nişte recomandări de politici publice pentru decidenţi? Răspunsul foarte scurt este „nu,” deoarece lucrăm cu nişte concepte care se află în plină schimbare. Educaţia în sine se transformă, este fluidă, iar eu încă nu ştiu în ce nouă formă se va cristaliza. Şi leadershipul continuă să se schimbe, să se adapteze, peste tot în lume. Profesiile juridice, de asemenea, trec prin schimbări profunde, mai ales datorită progresului tehnologic. Prin urmare, răspunsul ceva mai lung este „nu încă.” Şi-atunci, în context decizional, de politici publice, dacă nu putem testa o ipoteză cu privire la problemă, probabil ca e nevoie să formulăm o viziune cu privire la viitoarele soluţii alternative.

Ce probleme va avea de rezolvat juristul anului 2050?
Invitaţia pe care v-o lansez este să ne transpunem în anul 2050, adică la jumătatea Secolului XXI. Să privim în jurul nostru, să ne imaginăm ce fel de probleme vor avea de rezolvat juriştii acelor vremuri. Apoi, să extragem esenţa atributelor de leadership care vor fi necesare peste 30 de ani. În cele din urmă, să planificăm traseul educaţional al unei persoane născute mâine, despre care ne dorim să devină juristul-lider-capabil-de-a-rezolva-problemele-anului-2050. E important să nu aibă relevanţă unde se naşte această persoană, la sat sau la oraş, într-o familie înstărită ori săracă, pentru că trebuie să oferim şanse egale. Dacă suntem suficient de ambiţioşi, ne putem imagina că, până prin 2060-65, această persoană devine Ministrul Justiţiei, preşedintele Curţii Supreme, Procurorul General sau preşedintele Consiliului Magistraturii. Şi nu-i deloc relevant dacă România va mai exista de sine stătătoare ori va fi topită şi integrată într-un mare stat european—provocarea pentru noi este aceeaşi, întrucât această persoană nu s-a născut încă.

Există câteva lucruri despre care putem spera că nu se vor schimba în 30 de ani. Îmi place să cred că demnitatea umană, libertatea şi integritatea sunt trei valori care vor dăinui şi vor continua să ghideze activităţile oamenilor, în general. Sper că vom avea capacitatea de-a păstra vie şi valoarea politică numită „statul de drept.” Cu alte cuvinte, sper că Statul de peste 30 de ani va avea limite bine conturate faţă de eventuala exercitare arbitrară, abuzivă sau toxică a puterii politice.^[4] Şi, dacă toate astea rămân în picioare, e foarte probabil că Justiţia de peste 30 de ani va îndeplini tot funcţia de-a stinge conflictele, în sensul restabilirii ordinii de stat. Acest set de aspiraţii ne poate servi drept prezumţie fundamentală în dezvoltarea scenariului pentru viitor. În acest text, de câte ori voi folosi expresia caeteris paribus (toate „celelalte” rămânând neschimbate), la aceste caetera mă voi referi.

Ce putem deduce din aceste aspiraţii, despre problemele pe care le vor avea de soluţionat juriştii anului 2050? Ca şi azi, în soluţionarea litigiilor, juriştii vor avea de restabilit ordinea de stat, nu neapărat să facă dreptate; şi vor avea de lucrat numai cu adevărul judiciar, adică doar acel adevăr care poate fi probat, nu cu adevărul adevărat. Justiţie fără Adevăr şi fără Dreptate? Da, aşa e şi azi, aşa e de câteva sute (sau chiar mii) de ani.^[5] Vestea proastă e că ordinea de stat e stabilită prin lege, de politicieni, adică de reprezentanţii poporului în Parlament şi Guvern. Dar există şi vestea bună: caeteris paribus, ordinea de stat va continua să constrângă exercitarea puterii politice şi să menţină drepturile fundamentale ale cetăţenilor. Dacă stingerea conflictelor în Justiţie va continua să însemne protejarea Oamenilor în relaţia cu Statul, ne mai liniştim niţel. Înseamnă că, pe fond, juriştii anului 2050 nu vor fi foarte diferiţi de cei de azi.

Probabil că, în 2050, litigiile vor fi de altă natură. Poate că valoarea ideilor (sau a emoţiilor^[6]) şi valoarea mediului curat şi primitor^[7] vor sta la baza majorităţii conflictelor—în loc de valoarea banilor, maşinilor, caselor şi terenurilor, aşa cum pare să fie azi. Însă, sub această pojghiţă superficială, putem observa că este (şi va fi) vorba tot despre valoarea vieţii (umane), despre calitatea vieţii şi drepturile fundamentale (ale omului). Cu alte cuvinte, juristul va continua să aibă nevoie de empatie, pentru a-şi dea seama cu ce problemă se confruntă omul din faţa lui; va continua să aibă nevoie de inteligenţă (de toate felurile), de discernământ, profesionalism şi integritate, pentru a putea propune soluţia optimă faţă de problema acelui om; şi de onestitate, dacă e cazul să-i spună acelui om că nu are sorţi de izbândă; iar acolo unde legea nu va fi suficientă pentru soluţionarea problemei, juristul va continua să aibă nevoie de curaj, pentru a putea propune schimbarea legii în beneficiul drepturilor acelui om.

E irelevant dacă discutăm despre poliţişti sau avocaţi, procurori sau judecători, notari sau executori, întrucât toţi juriştii lucrează cu justiţiabili—oameni susceptibili de-a apărea în faţa Justiţiei, pentru că au probleme de rezolvat şi drepturi de apărat ori de fructificat. Valoarea vieţii oricărui justiţiabil depinde fundamental de modul în care Justiţia (şi juriştii din celelalte puteri ale Statului) îi respectă acelui om demnitatea şi libertatea, de modul în care-l protejează împotriva oricărei forme de exercitare arbitrară, abuzivă sau toxică a puterii, respectiv dacă-i asigură integritatea actelor şi deciziilor din cursul procesului. Astfel, Justiţia va rămâne un serviciu public, în beneficiul publicului, iar juriştii vor continua să aibă responsabilităţi foarte speciale faţă de oamenii obişnuiţi. Deoarece Justiţia se face numai în numele legii, iar justiţiabilii sunt egali în faţa ei, juristul va continua să aibă imensa responsabilitate profesională de-a îndrepta orice lege strâmbă.

Provocări pentru viitorul nu foarte îndepărtat
Îndreptarea legii va fi, pentru destul de multă vreme, provocarea cea mai probabilă pentru orice jurist—aceasta este schimbarea pe care va dori s-o pună în practică, folosindu-se de abilităţile sale de leadership. E irelevant dacă juristul-lider se va poziţiona drept magician ori vindecător, dacă va moşi procesul de schimbare, lucrând cu întregul ecosistem juridic, ori dacă se va război de unul singur cu Statul, pentru a obţine schimbarea. E irelevant de care dintre tipurile de inteligenţă se va folosi juristul-lider, atunci când va discuta cu stakeholderi şi va căuta să mobilizeze parteneri şi aliaţi. Însă e foarte sigur că va avea nevoie de gândire critică şi de o bună înţelegere a proceselor decizionale ale Statului, adică de educaţie civică. Şi, nu în ultimul rând, va avea nevoie de luciditate—deşi va face tot posibilul să îndrepte legea, juristul-lider va înţelege că menirea Justiţiei tot nu e (adică nu va fi) aceea de-a face Dreptate—cel puţin nu în 2050, că eu nu mă pot aventura către orizontul anului 2100.

Există un element pe care, în mod deliberat, l-am ignorat până în acest punct: progresul tehnologic. Ne putem imagina că accesul la informaţiile juridice nu va fi o problemă în 2050. Foarte probabil, juristul va avea la dispoziţie, în format electronic, toată legislaţia şi toată jurisprudenţa, cu toate conexiunile necesare. De asemenea, e foarte probabil că juristul va lucra în sisteme informatizate, cu proceduri automatizate, cu acces în timp real la o multitudine de autorităţi ori de actori care au relevanţă „la dosar,” cum se spune în zilele noastre. Am ignorat acest element, fiindcă progresul tehnologic nu ne spune nimic despre cum arată omul-jurist al anului 2050, ci ne vorbeşte doar despre cum arată mediul în care lucrează acel om; l-am ignorat şi fiindcă suportul tehnologic nu înlocuieşte abilităţile de relaţionare inteligentă prin comportament şi limbaj. Desigur, vor exista şi probleme juridice legate intrinsec de progresul tehnologic, dar acelea se pot reduce, în fond, tot la valoarea vieţii umane, la calitatea vieţii şi respectarea drepturilor fundamentale.

Aşadar, ne aflăm în punctul în care am trecut deja în revistă atributele juristului-lider din anul 2050 şi ne putem întoarce la planificare. Dacă se naşte chiar mâine, iar numărul anilor de studiu nu se va modifica prea mult, va intra la clasa 0 în toamna anului 2026, va absolvi liceul în 2039, va lua licenţa prin 2042, va încheia studiile masterale prin 2044 şi va avea deja măcar 5-7 ani de experienţă în 2050. Pentru acest om, avem de planificat parcursul educaţional luând aminte la trei lucruri distincte:

• educaţia generală, până la terminarea liceului;
• educaţia profesională-juridică, până la licenţă şi/sau masterat; şi
• educaţia de leadership … până când o fi mai bine?

Eu cred c-ar fi bine ca bebeluşul născut mâine să-şi poată însuşi valorile şi competenţele-cheie discutate mai sus până la sfârşitul studiilor liceale.^[12] Şi mai cred c-ar fi bine ca, până la licenţă, să stăpânească principiile generale ale dreptului şi să dobândească abilitatea de-a face corespondenţe adecvate între faptele obişnuite din viaţă şi textele specializate din legislaţie.

Programul „Lideri pentru Justiţie”—focus pe calitatea vieţii oamenilor
Cum facem azi educaţia de leadership pentru jurişti? În programul „Lideri pentru Justiţie,”^[14] pornim de la premisa că educaţia generală nu fixează, până la terminarea liceului, valori precum respectul, onestitatea, curajul etc., nici competenţe-cheie precum empatia, gândirea critică, antreprenoriatul, implicarea civică ş.a.m.d. Participanţii selectaţi în programul „Lideri pentru Justiţie” confirmă că nici măcar facultatea de drept nu i-a ajutat prea mult în această direcţie, ci că au dobândit aceste valori şi competenţe mai degrabă din activităţile extra-şcolare. Programul selectează numai câte 20 de tineri profesionişti ai dreptului în fiecare an,^[15] competiţia fiind de 4-6 pe loc, în funcţie de cât de penetrantă este comunicarea în spaţiul public. Întrucât România „produce” măcar câte 2000 de absolvenţi de drept în fiecare an, iar programul este oferit doar pentru cei aflaţi în primii 5 ani de experienţă profesională, rezultă că numai 1% din grupul-ţintă se intersectează cu programul nostru.

Am convingerea că nevoia de leadership e mult mai mare decât 1% printre jurişti. Însă atât putem face noi, societatea românească, deocamdată. Nici nu cred că programul „Lideri pentru Justiţie” (de numai 6-7 luni pe an) e cel mai bun posibil—dar cred că e singurul care există acum. Şi nici măcar toţi absolvenţii nu devin instantaneu lideri. Însă ei primesc „trusa cu scule,” un cadru de învăţare şi un spaţiu protejat, în care să exerseze, să practice abilităţile pe care le învaţă în cadrul programului. Dacă punem lupa invers, desigur că nu toţi juriştii au nevoie de abilităţi de leadership. Dar ar fi tare bine dacă toţi ar avea şansa de-a învăţa despre leadership, astfel încât să poată recunoaşte iniţiativele de schimbare, atunci când se întâlnesc cu ele—nu neapărat pentru a le susţine,^[16] dar măcar pentru a nu le încurca traseul, din neştiinţă. Iar cei care decid să le încurce, în mod deliberat, să poată recunoaşte că se poziţionează (tot) în rol de lideri, chiar dacă lucrează împotriva schimbării—pentru că poveştile de succes au nevoie şi de anti-eroi.

De 11 ani, prin programul „Lideri pentru Justiţie,” ne ocupăm de „plombarea” unor lipsuri din educaţia unei categorii foarte bine delimitate de tineri profesionişti ai României—juriştii. Motivaţia programului nu are prea mare legătură cu tranziţia globală, nici măcar cu integrarea europeană—mai degrabă, ne interesează calitatea vieţii în România. Credem că justiţiabilii români merită să le fie respectate demnitatea şi libertatea, laolaltă cu toate drepturile fundamentale, că au dreptul la procese decizionale integre (inclusiv actul de justiţie) şi la protecţie împotriva exercitării arbitrare, abuzive sau toxice a puterii politice. Iar educaţia de leadership este doar instrumentul pe care ni l-am ales în acest scop. Dacă vom reuşi, absolvenţii noştri vor produce schimbările necesare la nivel legislativ, instituţional şi chiar comunitar, iar şcolile din 2040 vor pregăti exact oamenii de care va avea nevoie societatea noastră în 2050. Caeteris paribus, până prin 2100, cu ajutorul acestor jurişti-lideri, poate că Justiţia va ajunge să facă şi Dreptate.

În loc de concluzii
Revin la planificare, pentru că este evident că programul „Lideri pentru Justiţie” e prea scump şi prea lent pentru nevoile preconizate ale anului 2050. Însă, ce ne arată acest program, în momentul de faţă, este că educaţia de leadership e necesară şi e posibilă. Încă nu ne poate arăta cât de mare ar trebui să fie efortul de-a furniza o astfel de educaţie, pentru a acoperi toate nevoile din sistem—încă nu avem indicatorii cu care să putem măsura nevoile. Programul actual porneşte cu handicapul că educaţia generală nu fixează valori şi competenţe-cheie pentru un lider, dar acest lucru poate fi corectat până în 2040. Acum, programul se bizuie pe abilităţile învăţate de participanţii noştri în activităţile lor extra-şcolare; în viitor, acestea ar merita să fie absorbite în cadrul educaţiei generale şi profesionale. Ar fi de dorit ca, prin anii 2040, programul „Lideri pentru Justiţie” (dacă va mai exista) să fie recalibrat exclusiv pentru exersarea într-un spaţiu protejat a „sculelor” specifice.

Sper că am reuşit să formulez o viziune suficient de clară pentru viitorul educaţiei de leadership. Sper că această viziune este replicabilă şi în privinţa altor profesii, nu doar pentru jurişti. Sper că această viziune acoperă suficiente variante pentru soluţii, dacă vor exista decidenţi dornici să piloteze şi să experimenteze programe educaţionale alternative.^[17] Din astfel de programe, vom putea învăţa nu doar ce merită păstrat din ce e vechi, cât mai ales ce funcţionează bine din ce e nou. Sper că viziunea pe care am formulat-o conţine atât valorile pe care le are de promovat schimbarea, cât şi criteriile pe care le au de respectat măsurile de reformă, atunci când acestea vor fi adoptate. Şi închei reiterându-mi credinţa că educaţia generală este deopotrivă cheia succesului şi piatra de temelie pentru educaţia de leadership—nimeni nu poate conduce oameni (sau comunităţi) în schimbare, dacă n-a dobândit deja valori şi competenţe orientate către convieţuirea armonioasă cu ceilalţi. Cred că e preferabil ca bebeluşul care se naşte mâine să dobândească aceste valori şi competenţe până la terminarea liceului.

Note de subsol: