You've successfully subscribed to Codru Vrabie
Great! Next, complete checkout for full access to Codru Vrabie
Welcome back! You've successfully signed in.
Success! Your account is fully activated, you now have access to all content.
Success! Your billing info is updated.
Billing info update failed.
Exprimare vs. Proprietate (RO)

Exprimare vs. Proprietate (RO)

. 7 min read

Am făcut o selecţie din ştirile care au ajuns la mine, dincolo de tristeţea situaţiei din SUA, cu ocuparea Capitoliului şi tranziţia anevoioasă de la Preşedintele Trump la Preşedintele Biden. Poate că unele dintre ştirile astea sunt false, deşi mie-mi par credibile: Dlui Trump i-ar fi fost suspendate conturile de Twitter şi Facebook. Apple şi/sau Google ar fi suspendat aplicaţia Parler din iOS ori din Android. Multe conversaţii anti-sistem s-ar fi mutat pe alte social media, cum ar fi MeWe. Toate ştirile astea sunt discutate, întoarse pe toate feţele, din perspectiva ideii de libertate de exprimare vs. „termeni şi condiţii.” Doar că, în spate—sau dedesubt—mai există un fir al conversaţiei, la care văd că nu se prea uită lumea: proprietatea.

Deschid o paranteză aici, pentru a scoate în evidenţă trei sensuri ale cuvântului „proprietate”: Un sens desemnează obiectul acţiunii de a poseda, de a deţine, de a dispune; uneori, desemnează chiar acţiunea însăşi. Alt sens desemnează o simplă caracteristică a unui obiect sau concept, o trăsătură, o calitate. Iar încă un sens desemnează adecvarea unei acţiuni, „curăţenia” ei, într-un anumit context; sau conformarea acelei acţiuni faţă de regulile general acceptate în acel context. Voi reveni la întrepătrunderile acestor sensuri, că mi se par foarte interesante.

Pentru a înţelege perspectiva proprietăţii private asupra discuţiilor din ultima săptămână, zic să ne punem întrebarea aşa: Poţi să te exprimi liber, dacă nu ai un instrument adecvat pentru exprimarea gândurilor tale? Să analizăm niţel: Ca să te exprimi liber, ai nevoie de cel puţin 4-5 lucruri. Primul e gândul pe care doreşti să-l transmiţi, iar publicul către care doreşti să transmiţi acel gând e al doilea. Al treilea lucru de care ai nevoie este codul sau limbajul comun între tine şi publicul pe care ţi l-ai ales. Al patrulea este însuşi canalul de comunicare, iar al cincilea e chiar accesul la acel canal sau mediu de comunicare. Desigur, ultimele două pot fi contrase într-unul singur (ori chiar confundate ca unul singur), iar ăsta e motivul pentru care am scris 4-5.

Na, perspectiva proprietăţii private scoate în evidenţă o chestiune importantă: A fost o vreme când, dacă nu deţineai un tulnic, nu aveai cum să comunici de pe-un deal pe altul. Cu alte cuvinte, exercitarea dreptului de liberă exprimare era condiţionată de existenţa dreptului de proprietate. Sigur, puteai să împrumuţi ori să închiriezi un tulnic de la vecini; iar vecinii îţi puteau lua tulnicul înapoi, dacă nu le plăcea subiectul despre care te încăpăţânai tu să comunici. Dacă te încăpăţânai şi mai tare, făceai un efort şi-ţi cumpărai un tulnic din târg (dacă era cineva dispus să ţi-l vândă!; ori dacă-ţi permiteai să plăteşti preţul cerut!) sau puneai mâna şi-ţi fabricai propriul tău tulnic. Ideea e că mediul de comunicare la care aveai acces cu tulnicul tău nu putea fi blocat de publicul pe care ţi l-ai ales—adică oamenii nu-şi prea puneau dopuri în urechi numai ca să nu te mai audă pe tine.

Au trecut anii, iar «tulnicele» se numesc acum conturi de Twitter, Facebook, Parler sau MeWe, WhatsApp, Signal sau chiar email, indiferent dacă furnizorul e Gmail, Yahoo sau altă firmă. Însă mai există 2 diferenţe extrem de importante, fundamentale aş zice: Prima e că niciunul dintre noi nu mai deţine, cu adevărat, aceste «tulnice»—eu nu sunt proprietarul contului meu, ci am doar un drept de folosinţă asupra contului. A doua e că însuşi publicul poate bloca mediul sau canalul de comunicare—oamenii din public pot bloca un emiţător direct din aplicaţie sau îşi pot dezinstala aplicaţia. Ba chiar a mai apărut şi o a treia diferenţă, anume că există actori (vezi Apple sau Google vs. Parler şi chiar Facebook) care pot bloca însuşi canalul de comunicare—adică proprietarii sistemului de operare pot elimina integral aplicaţia, atât pentru emiţător, cât şi pentru public (notez că, deocamdată, nu s-a auzit nimic despre implicarea Windows în acest scandal).

Să ne amintim o altă ştire, de la mijlocul lunii decembrie: Serviciile Google nu au fost disponibile în mare parte din lume, pentru o perioadă de timp. La acea vreme, dl Octavian Cazac, avocat şi prof. de drept civil la Chişinău, scria pe Facebook, spre aducere aminte, că nu suntem proprietarii acestor «tulnice»—avem doar un drept de creanţă ori de folosinţă. Prin urmare, dacă revenim la cele 4-5 lucruri de care avem nevoie, constatăm că accesul la canalul de comunicare şi chiar canalul însuşi nu mai sunt chiar la îndemână; că publicul nu mai e atât de uşor de ţintit, iar codul comun între emiţător şi public nu mai este atât de sigur. Înseamnă că poţi rămâne singur cu gândul tău, pentru că exercitarea libertăţii de exprimare depinde în mod fundamental de proprietate. Poţi rămâne complet izolat, pentru că, deşi pui mâna să-ţi construieşti propriul tău «tulnic», el poate fi blocat de intermediari şi ajunge să nu poată fi ascultat.

Aici revin la sensurile cuvântului, pentru că al treilea sens devine prioritar. Dacă-ţi exerciţi libertatea de exprimare cu improprietate (inadecvat, neconform, „murdar”), te expui unei judecăţi de valoare, deopotrivă din partea publicului şi/sau din partea deţinătorilor de medii/canale/coduri de comunicare. Proprietatea (caracteristica) principală a intermediarilor e că te pot bloca oricând şi pentru orice motiv, pentru că ei sunt proprietarii (deţinătorii) «tulnicului», în timp ce tu ai doar un drept de creanţă ori de folosinţă. (Sigur că te poţi împotrivi, în cadrul unui proces internaţional de drept privat, însă costul în timp şi bani nu merită osteneala.) Aşadar, am ajuns în situaţia în care exercitarea dreptului de liberă exprimare nu mai e neapărat condiţionată de existenţa dreptului de proprietate asupra «tulnicului», însă a devenit condiţionată de utilizarea cu proprietate (adecvat, confom, „curat”) a «tulnicelor» pe care le ai în folosinţă.

Adăugire ulterioară, 17 ianuarie: Din conversaţiile pe care le-am purtat pe marginea acestui text, am constatat că e nevoie să fac două precizări:
● Prima se referă la judecata de valoare cu privire la (im)proprietatea utilizării unui instrument. Până şi un cuţit poate fi utilizat pentru a tăia pâine sau pentru a ucide un om; iar afişarea opulenţei faţă de cineva care nu are ce mânca sau legitima apărare a unei potenţiale victime sunt situaţii care pot conduce la judecăţi de valoare foarte specifice, diferite, uneori chiar contraintuitive, despre (im)proprietatea utilizării acelui cuţit. Nu ştiu dacă se poate evita nevoia de interpretare de la caz la caz.
● A doua precizare se referă la scalarea proporţiilor de public la care se poate ajunge prin diversele tipuri de «tulnic». În esenţă, cu cât e mai mare «tulnicul», cu atât mai mare e şi proporţia de public la care poate ajunge mesajul; însă, cu cât e mai mare «tulnicul», cu atât e mai scump, adică scade capacitatea de-a plăti costul dreptului de proprietate—iar ăsta e motivul pentru care dreptul de creanţă ori de folosinţă pare mai economicos sau mai ieftin, mai la îndemână. Nu ştiu dacă poate cineva să decidă că un mesaj, un «tulnic» sau un comunicator are prioritate în faţa altora. ■

În încheiere, mai amintesc o ştire de-acum vreo 2 ani: O doamnă din conducerea unui partid (numele dînsei şi denumirea partidului chiar nu-s relevante aici!) a făcut vâlvă, în presa românească, declarând ceva foarte controversat despre viitorul omenirii şi desfiinţarea proprietăţii private sau chiar renunţarea la dreptul de proprietate privată. Perspectiva zilei de azi deschide un alt orizont, dacă înţelegem bine distincţiile juridice operate de dl Cazac în decembrie. În caz de improprietate în utilizarea bunurilor asupra cărora avem doar drepturi de creanţă ori de folosinţă, ne putem retrage într-un loc unde ne putem exercita discreţionar dreptul de proprietate privată, dar unde, în egală măsură, vom fi izolaţi (comunicaţional şi/sau tranzacţional) de restul lumii. Adică ne putem fabrica propriul «tulnic» şi comunica orice cu el, însă nu ne va auzi (aproape) nimeni! Aş zice că asta e cea mai importantă lecţie de învăţat din ştirile selectate mai sus.

Ce-i de făcut în situaţia asta?

  • Aş zice că, înainte de toate, e extrem de important să înţelegem situaţia (distincţia dintre dreptul de proprietate şi dreptul de creanţă/folosinţă, aşa cum ne afectează vieţile acum), s-o acceptăm că este şi să nu ne împotrivim, pentru că n-avem cum s-o întoarcem din drum.
  • Apoi, să ne aşezăm strâmb, ca să putem gândi drept cu privire la standardele etice sau morale care dau substanţă ideii de (im)proprietate, în sensul de adecvare, conformitate şi/sau „curăţenie”; şi să verificăm dacă (ad)judecarea conflictelor generate de improprietate este compatibilă cu mijloacele actuale pentru soluţionarea conflictelor—dacă nu, să inventăm mijloace noi.  
  • Concomitent, să verificăm în ce măsură companiile astea mari se califică drept furnizori de utilităţi publice—rămânând persoane juridice de drept privat, cât de mari sunt diferenţele de substanţă dintre furnizarea sistemelor şi serviciilor de comunicare de la Apple, Google, Facebook etc. şi furnizarea sistemelor şi serviciilor de energie ori canalizare de la Enel, E·on, Distrigaz, Apă-Canal etc.?; şi, dacă nu-s prea mari diferenţe, cum şi cine le poate reglementa, având în vedere că-s nişte utilităţi globalizate?
  • Nu în ultimul rând, să verificăm dacă avem la îndemână suficiente mijloace pentru a păstra cât mai mulţi oameni în sânul comunităţii—aşa cum facem când un copil abandonează şcoala şi ne străduim să-l reintegrăm, tot aşa ar fi bine să ne gândim cum îi reintegrăm în comunitate pe cei care n-au ştiut să-şi exercite libertatea de exprimare cu proprietate; dacă nu avem aceste mijloace, să le inventăm, pentru că e important să auzim gândurile celor cu care nu suntem de acord, aşa cum vedem azi că merită revizitată ştirea de-acum 2 ani, când ne-a luat vâlvătaia şi n-am mai avut urechi de auzit.
  • Ah, şi să nu uităm că pericolul izolării este mult mai mare în rândul utilizatorilor născuţi după 2000 (pentru că nu au fost expuşi la alternativele „vechi”) decât în rândul decidenţilor ajunşi la maturitate din 2000 încoace—adică modul de soluţionare a problemei expuse mai sus poate dezintegra societatea, dacă se bazează doar pe dreptul de proprietate privată, însă poate reintegra toate generaţiile, dacă se bazează pe etica utilizării cu proprietate a unor bunuri (aparent) comune.

sursa ilustraţiei: Vertical Leap (prelucrare personală)