Isprăvirea (RO)

Azi serbăm iar Victoria
Şi îndoiala se ascunde în gând...
—Timpuri Noi, Victoria, 1992

Nu ştiu sigur dacă serbăm, aniversăm sau comemorăm. Eu îmi aduc aminte de melodia asta de două ori pe an: în decembrie, legat de Revoluţie, respectiv în mai, legat de alegerile din Duminica Orbului. Versurile încă sunt relevante, cel puţin parţial. Când mă uit la oamenii din jur, eu văd multe schimbări, multe dintre ele în bine, chiar! Însă există nişte lucruri neschimbate, înfipte adânc. Faţă de acelea mi-am propus «să fluier în biserică». Probabil că, atunci când şi acelea se vor fi schimbat, adică atunci când vom fi izbândit, nu-mi voi mai aminti de-această melodie. Dar mi se pare important să scot în evidenţă că lucrurile încă rămase neschimbate au legătură cu exercitarea puterii în statul român.

Titlul e inspirat din caracterizarea făcută de Vintilă Mihăilescu: „[Revoluţia Română] rămâne «neisprăvită», în măsura în care continuă să-şi rateze, unul după altul, proiectele şi visurile.” Ratarea continuă se reflectă şi în versurile melodiei—prin contrast, dacă am putea identifica exact schimbarea, probabil că nu ne-ar mai roade îndoiala şi nu ne-ar mai păsa de ratare. Sursa ori cauza îndoielii mi s-a arătat citindu-l pe Bogdan Dima, unde se referă la filmarea făcută de Adrian Sîrbu în 22 decembrie 1989: „Această filmare este una dintre miile de dovezi care arată că puterea nu poate rămâne fără stăpân. Statul nu poate exista în vid de putere.” Dacă pot aduce un amendament, statul nu poate exista în vid de exercitare a puterii.

Pot părea prezumţios dacă spun că «mi s-a arătat mie» sursa îndoielii, cumva absolut—adică ştiu eu, acuma, mai bine decât oricine altcineva, din ce cauză ne ratăm proiectele şi visurile, de ce nu vedem schimbarea pe care ne-o dorim? Nu, departe de mine un astfel de gând! Însă eu am avut mica mea «revelaţie», care-i foarte importantă pentru mine, şi de-asta o şi scriu aici, pe blogul meu: Statul român era teribil de centralizat, pentru că numai aşa putea funcţiona în comunism/ceauşism. Pentru că exercitarea puterii era atât de centralizată, restructurarea din zilele Revoluţiei a fost constrânsă la un foarte mare grad de centralizare. Timp de 30 de ani, noi încă n-am reuşit să descentralizăm cu-adevărat exercitarea puterii în România!

Ajung, curând, şi la «fluieratul în biserică», dar mai am de lămurit ceva: În discuţiile mele cu Bogdan Dima, de multe ori ajungem să contemplăm ideea de self-limiting government—nu doar limited, nu doar self-limited, adică nu ceva static, ci self-limiting, adică dinamic: O formă de guvernare care-şi verifică permanent şi-şi limitează permanent tendinţele expansive. O formă de exercitare a puterii care e conştientă de toate modurile în care ar putea deveni acaparatoare şi abuzivă, dar e în mod egal conştientă de nevoia de auto-constrângere şi mărinimoasă cu beneficiile care decurg din auto-restrângere, totul fiind înfăptuit în folosul cetăţenilor. Poate părea utopic ce zic eu aici, dar vă asigur că nu pregătim o nouă revoluţie 🙂

Constituţia noastră are deja nişte mecanisme bunicele pentru a limita unele tendinţe expansive (ori abuzive) în exercitarea puterii. Nu-s fantastice şi nu-s exhaustive, dar ar putea fi utilizate mai înţelept. Vestea bună e că mecanismele astea funcţionează de la sine pentru limitarea statică. Vestea şi mai bună este că aceleaşi mecanisme ar putea funcţiona (dacă ar fi utilizate mai înţelept) şi pentru limitarea dinamică. Vestea proastă este că mecanismele astea nu încurajează în niciun fel descentralizarea exercitării puterii în statul român—dar, din fericire, nici nu o blochează 😉 Astfel, câtă vreme nu avem decidenţi înţelepţi la vârful autorităţilor publice, exercitarea puterii rămâne by default teribil de centralizată, iar noi rămânem cu îndoiala, cu sentimentul ratării, cu durerea neisprăvirii.

Poate că e nevoie să fiu şi mai explicit: de 30 de ani, exercitarea puterii în statul român bălteşte la centru! Sigur că statul român post-revoluţionar e mai puţin centralizat decât era statul român comunist/ceauşist. Dar mi se pare că exercitarea puterii seamănă destul de bine cu apa: Dacă nu curge, nu poate iriga, nu poate servi nevoile cetăţenilor, nu aduce o contribuţie pozitivă în vieţile noastre. În cele din urmă, dacă nu curge, viaţa însăşi dispare. Prin contrast, câtă vreme bălteşte, evident ca se şi împute. Pentru că exercitarea puterii trebuie să hrănească ceva, câtă vreme bălteşte centralizat, va servi numai nevoile şi interesele politicienilor, va înteţi „lupta pe ciolan” şi extensiile ei, impostura şi corupţia. Am văzut toate exemplele de care aveam nevoie în 2019, nu le mai reamintesc aici 🙁

Întrebarea care se naşte firesc este dacă, atunci când ne uităm în jur (vorba melodiei) vedem şansa de-a avea politicieni înţelepţi la vârful autorităţilor publice? Păi, nu prea vedem! Şi-aici ajung «să fluier în biserică», arătând că, de 30 de ani, ne cam învârtim în cerc: Exercitarea centralizată a puterii ne ţine să batem pasul pe loc, iar cel mai bun exemplu este de ordin semantic, dacă nu ne ferim să comparăm un pic FSN şi USR, strict la nivelul denumirilor 😛 Cele două formaţiuni politice se află la capetele opuse ale istoriei post-revoluţionare, deci merită efortul de-a analiza înspre ce vector politic ne canalizăm speranţele, să nu cumva să băltim:

Frontul şi Uniunea sunt cuvinte care cuprind aspiraţii similare, de unitate „în cuget şi simţire,” de acţiune în sincronicitate, de apartenenţă bine delimitată la un grup net diferit, aşezat în opoziţie făţişă cu cei care-ar trebui să răspundă pentru starea de fapt;
Salvarea e aproape identică în cele două denumiri, ea cuprinzând în mod evident sentimentul de insatisfacţie cu starea de fapt, urgenţa acţiunii politice cu efecte imediate, dar şi aspiraţia către un fel de mesianism (un fel de fără noi, nu veţi reuşi!);
Naţiunea şi România nici n-ar mai trebui analizate, că-i clar că-s aproape identice, dar cred că merită menţionată diferenţa notabilă: în timpul Revoluţiei, oamenilor nu prea le mergea gândul la stat, aşa că referirea la naţiune a fost mai la îndemână;
mai notez că Salvarea era naţională, adică indefinită (nu era a naţiunii, nu era pentru naţiune!), aşa cum Salvaţi România e doar un îndemn, nu-i o promisiune asumată; mie, ambele denumiri îmi evocă o derobare preventivă de orice responsabilitate, de parcă oamenii ăştia ar fi fost conştienţi că-n lumea asta există legea consecinţelor neintenţionate, că drumul spre iad e pavat cu intenţii bune, respectiv că ei încearcă, dar nu-s convinşi că vor face ori că vor reuşi—iată unde era bine sădită şi adânc înfiptă îndoiala 🙁

Gata, am terminat de «fluierat în biserică». Revin la „teza” avansată la început: Ne aflăm în această situaţie, pentru că exercitarea puterii este teribil de centralizată. Dacă nu schimbăm ceva în acest sens, garantez că, peste încă 20-25 de ani, va mai apărea un partid cu denumire similară. Iar boala comună a acestor partide e cuprinsă în cuvintele lui Ion Iliescu din filmarea lui Adrian Sîrbu (min. 3:42-3:45): „Trebuie să acţionăm rapid, pentru că lumea este nerăbdătoare.” Aceste cuvinte ilustrau plenar nevoia FSN de exercitare centralizată a puterii! Iar aceeaşi nevoie s-a iţit şi în recentul program electoral al lui Dan Barna, la propunerile Alianţei USR-PLUS privind creşterea rolului executiv al Preşedintelui, ba chiar şi-n discursul lui Klaus Iohannis în faţa Parlamentului.

Aşadar, ce-am aşteptat eu—mai bine zis, ce mi-am dorit—să se-ntâmple măcar azi, la împlinirea celor 30 de ani de la Revoluţie, era să văd startul unui proces de recalibrare. Un proces care să caute soluţii înţelepte pentru descentralizarea modului de exercitare a puterii şi pentru întărirea mecanismelor prin care decidenţii dau socoteală pentru (in)acţiunile şi (in)deciziile lor. Un astfel de proces se poate realiza „în matca” actualei Constituţii, fără să fie nevoie de modificări cronofage şi anevoioase (ori prea grăbite şi insuficient gândite). Chiar şi-n această „matcă,” putem găsi moduri de evitare a băltirii şi de încurajare a curgerii, ca să accentuez un pic analogia utilizată mai sus. Eu am astfel de preocupări de multă vreme, ba chiar mai ştiu şi alţi oameni care s-ar înhăma la un astfel de proces. Chiar am scris, acum o lună, despre cum s-ar putea face şi de unde s-ar putea începe—exact aşa începea paragraful 7: „Dacă ar fi după gustul meu, ...”

Nici Preşedintele, nici majoritatea parlamentară n-a(u) avut procesul ăsta pe agendă; Guvernul, aparent, nici n-are timp să se gândească la aşa ceva. Poate că nimeni altcineva n-a avut «revelaţia» descrisă de mine mai sus. Dar ştiu sigur că USB/USR (şi PLUS) a(u) avut cel mai bun start în direcţia asta şi, fără vreun motiv clar, s-a(u) oprit din drum şi-a(u) luat-o în altă direcţie. Şi de-asta mi-e ciudă pe ei! Pe toţi! Aş vrea să rescriem împreună, prin fapte, versurile melodiei—să isprăvim şi să izbândim împreună, că nu ştiu cum altfel i-am putea omagia mai bine pe cei care şi-au dat viaţa în timpul Revoluţiei: Zic vouă, care-aveţi încă puterea // Să scoateţi răul care zace-n voi, // Daţi socoteală, împliniţi-mi vrerea! // Iar impostorii să rămână goi! ... // Azi serbăm chiar Victoria // Şi îndoial-am azvârlit-o în vânt 🙂 Adică, să trăim şi să fim liberi!

sursa foto: Raul Mazilu, octombrie 2019 (prelucrată de mine); tricoul e de la FFIR; bonus: Victoria din 1992