You've successfully subscribed to Codru Vrabie
Great! Next, complete checkout for full access to Codru Vrabie
Welcome back! You've successfully signed in.
Success! Your account is fully activated, you now have access to all content.
Success! Your billing info is updated.
Billing info update failed.
98% Beale (RO)

98% Beale (RO)

. 4 min read

În 98% Decizia corectă, eu văd o piesă de teatru despre suferinţă şi nedreptate, despre constrângeri şi libertate. Mai concret, despre cât de multă sau de puţină libertate are o adolescentă care a rămas însărcinată. Despre cum percep oamenii libertatea şi constrângerile, despre cum suferă ori chiar se bucură în faţa nedreptăţii. Chiar mai grăitoare decât piesa în sine, discuţia publică—şi nedrept politizată—din jurul piesei de la Piatra Neamţ ne dezvăluie unele suferinţe şi ne ascunde altele, profită de unele libertăţi şi constrânge altele. În piesă, dar mai ales în discuţia publică, se văd abuzul şi sexismul, încălcarea demnităţii umane din societatea românească a anului 2020.

If Beale Street Could Talk e un film dulce-amar, în care eu văd că e vorba tot despre nedreptate. Mai concret, despre abuz şi rasism în America anilor '70, adică tot despre încălcarea demnităţii umane—genul ăsta de nedreptate. Tot prin vremea aia deschideam şi eu ochii în lume—poate doar câţiva ani după acţiunea din film. Şi începeam să-nvăţ despre variantele româneşti de nedreptate, abuz, încălcarea demnităţii umane; despre rasism am învăţat mai târziu, iar despre America încă şi mai târziu. Dar unele lucruri se dezvăluie numai prin reflecţie, prin observaţie atentă, prin sedimentare, odată cu trecerea timpului... Există acolo o secvenţă care mi-a dat foarte mult de gândit:

Fonny: I'm really gonna have to figure out a way of getting some bread together and getting the fuck out of this country.
Daniel Carty: Oh yeah! How you gonna do that?
Fonny: [pause] I don't know yet. Tish can't swim.
[Both laugh]

Dialogul ăsta mi-a amintit de planurile de-a fugi din ţară. Le auzeam tot timpul. Şi la noi în casă, şi la prietenii de familie, şi la petreceri. Mai mult în anii '80 decât în anii '70, evident—pentru că eu deveneam mai conştient de substanţa discuţiilor din jurul meu; iar starea de nedreptate permanentă era din ce în ce mai aspră. Ba chiar includea şi problema avortului, nu doar foamea, nu doar asuprirea. Şi ţin minte şi oameni care chiar au reuşit să fugă. Unii dintre ei chiar foarte apropiaţi. Însă abia acum am conştientizat, prin această secvenţă de film, plasată în acest moment/context al vieţii mele, că până şi-n America existau oameni care-şi făceau planuri de-a fugi din ţară! Fuga din ţară a revenit ca soluţie şi în anii '90, 2000, 2010, ba chiar şi 2020; nu doar în România sau în America, din păcate; şi, din nou, cunosc oameni care «au reuşit» să fugă.

Întrebările care nu-mi dau pace sunt despre această relaţie (care se dovedeşte eternă şi ubicuă) dintre oameni şi stat, poate chiar despre natura umană: De ce nu putem elimina nedreptăţile dintre noi? De ce există oameni care ajung să sufere? De ce se găsesc tot timpul nişte oameni care pot folosi statul pentru a-i face pe (ceil)alţi oameni să sufere? De ce nu-i echipat statul cu toate instrumentele necesare pentru a curma suferinţele? Sau de ce nu foloseşte statul, întotdeauna, toate instrumentele pe care le are, întocmai şi la timp, pentru a curma nedreptăţile şi suferinţele? Adică nu tot de oameni e făcut şi statul ăsta? Sau statul ăla—în fine, oricare stat! Poate că noi, oamenii, chiar nu preţuim cu adevărat demnitatea umană? Ori avem nevoie de nedreptate şi suferinţă, pentru a nu lâncezi? Sau cauzăm nedreptate şi suferinţă, fără să ne dăm seama ori fără să ne pese, atunci când «facem totul» ca să ne fie nouă bine, individual? Mi-aduc aminte din nou de îndemnul make it easy for people to do the right thing!

Cred că, adeseori, nu ne gândim suficient la ce-nseamnă the right thing—ce e corect, drept, bine/bun... Şi de-asta nu ajunge aproape niciodată ca the right thing să ne fie cel mai uşor, cel mai la îndemână de făcut. Sau de-asta uităm că «nu în mult e bunul, ci în bun e multul»; şi facem mai mult decât era necesar, adică facem rău/greşit/incorect/inept/nedrept... Iar rezultatul e că trăim cu nedreptatea în sân, în pat, la masă, la birou, la şcoală, în spital, pe stradă, chiar şi în vacanţă (pentru cei care-şi permit aşa ceva)... Oriunde ne întretăiem vieţile, căile, existenţele, cu alţi oameni; şi, eventual, cu autoritatea statului, unde e evident că încă alţi (şi mai mulţi) oameni stau în culise—fie mânuind instrumentele necesare pentru a curma nedreptăţile şi suferinţele, fie luând decizii despre cum să fie mânuite (ori mânărite) instrumentele. După astfel de întretăieri, ne vedem de drum mai departe, prin viaţă. Ne scuturăm sau ne moleşim; mai depăşim o nedreptate sau eşuăm sub povara ei; mai lecuim o suferinţă sau îi răbdăm durerea sub crusta cicatricei; şi visăm la ziua în care ne va fi (mai) uşor să facem tot timpul the right thing.

Am o relaţie îndelungată cu nedreptatea. Ne cunoaştem de foarte mulţi ani. Nu ne putem suferi reciproc, dar se pare că suntem condamnaţi să trăim împreună, ca un cuplu în care partenerii se ciondănesc şi se împung permanent: ne certăm, dar ne mai şi împăcăm; ne despărţim temporar, dar ne reunim; pentru că nu ne putem uita şi nu putem trăi unul fără celălalt. Urăsc nedreptatea din viaţa mea, dar recunosc că am nevoie de ea. Mai exact, am nevoie de nedreptatea din vieţile altora—pentru că simt că viaţa mea n-ar avea sens, dacă n-aş contribui la îndreptarea unei nedreptăţi, la alinarea unei suferinţe. Din păcate, mai realizez şi faptul că eu am fost (şi poate că mai sunt încă) sursa nedreptăţilor şi suferinţelor pentru alţi oameni. Dar am mai învăţat că nu-i deloc uşor să fugi; şi că, aproape niciodată, fuga nu-i the right thing.

Mulţumesc că am, că mi-am găsit, un sens; chiar dacă pare nedrept! Îmi pare rău că nu fac tot timpul the right thing! Mă straduiesc să fac «bunul» în care se găseşte «multul». Iar oamenii să nu mai vrea să fugă, să nu mai aibă motive pentru a fugi. Sper să reuşesc, sper că reuşesc. 98%...

sursa foto: IMDb/If Beale Street Could Talk, 2018