You've successfully subscribed to Codru Vrabie
Great! Next, complete checkout for full access to Codru Vrabie
Welcome back! You've successfully signed in.
Success! Your account is fully activated, you now have access to all content.
Success! Your billing info is updated.
Billing info update failed.
A treia republică (RO)

A treia republică (RO)

. 5 min read

„Statul român preferă să dea ordine, [în loc] să facă ordine,” scria Oana Marinescu pe 11 aprilie. Sigur că treaba asta a fost mult mai vizibilă în timpul stării de urgenţă, cu toate neajunsurile ei. Până şi modul de legiferare a stării de alertă reflectă aceeaşi atitudine din partea decidenţilor noştri politici. Am ajuns în situaţia în care suntem conduşi de un Comitet (Naţional pentru Situaţii de Urgenţă) care ia decizii în numele nostru şi pe seama noastră, deşi nu-i prevăzut nicăieri în Constituţia acestei republici! Bogdan Dima a explicat chiar azi (pseudo-)paradoxul constituţional în care ne aflăm, din cauza puterii discreţionare a politicienilor noştri.

[Atenţie, acest text e o descărcare de nervi—sau la nervi. Probabil e plin de inadvertenţe. Poţi închide rapid.]

Boala Statului român, însă, e mai veche. Atât de veche, încât nici nu mai are sens să scoţi în evidenţă momentul cel mai rău, decizia cea mai îngrozitoare. Pentru că nu poţi întoarce timpul, s-o iei de la capăt, pe un alt drum. Asta e! Suntem nevoiţi să găsim o cale de corectare din mers—sau s-o luăm pe alt drum. Pentru că decidenţii noştri se câcâie exact acolo unde-ar fi fost mai bine să rupă pisica (vezi drama expusă ieri de Marian Staş), dar se-aruncă-nainte, „ca Ieremia cu oiştea-n gard,” exact acolo unde-ar fi fost nevoie de echilibru între cumpătare şi cutezanţă, cu chibzuinţă şi cu smerenie (cuvintele din 1 aprilie ale Danielei Vişoianu). Decidenţii noştri au priorităţile şi metodele de luare a deciziilor perfect vărzuite!

„Vedem cu şi mai mare claritate înclinaţia politicienilor către abuz,” spunea Barbu Mateescu pe 10 aprilie. În această republică, sistemul decizional e prost croit înspre abuz, iar procesele decizionale şi selecţia cadrelor facilitează (poate chiar încurajează?) accesul la putere al celor înclinaţi către abuz. Tot acolo vorbea Barbu despre adâncirea inegalităţilor şi despre instituirea excepţiilor sau chiar a privilegiilor drept calea sigură către eşecul statului. Statul român a intrat într-o spirală vicioasă, fiind „capturat” de proşti veleitari, ticăloşi puri şi/sau muţi oportunişti. Mie mi se pare foarte important să ne dăm seama că Statul român are nevoie să se reinventeze şi să-l ajutăm în direcţia asta! „Starea sub copertă” ne securizează că nu murim azi, dar nu ne asigură că vom trăi mâine!

Dacă eram atenţi, am fi aflat toate lucrurile astea încă din 25 martie, când Mihnea Dumitru a consemnat exact ce ne-a spus chiar Moartea, într-o conferinţă de presă imaginară: „Aveți politicieni slabi și instituții pierdute în fața asaltului meu. Sunteți atomizați și corupți, în ciuda globalizării și a tuturor lucrurilor care vă unesc. [...] Văd cum n-ați învățat nimic și refuzați să o faceți, secol după secol. [...] Ați putea să mă învingeți [...] pentru că, în mod paradoxal, eu nu pot exista decât în celule vii, nu mă pot înmulți decât în condiții de viață. [...] Aveți șansa de reconstruire a societăților [deja] pierdute în ceva ce nici voi nu mai înțelegeți. Aveți oportunitatea să mă confruntați la nivel individual și, de acolo, prin schimbări dramatice, ca o întreagă societate.”

Dacă vrem un Stat care să facă ordine, prin decidenţi care dau dovadă de chibzuinţă şi cutezanţă exact acolo unde e nevoie, cred că avem nevoie să ne aşezăm la planşetă şi să construim, de la zero, designul celei de-a treia republici—eu nu văd altă cale! Nu vorbesc despre pornirea rapidă, pripită şi negândită a vreunei revoluţii, ci de un nou design, de-un proces politic aşezat, cu mintea-n cap. Cu o condiţie majoră: fără politicieni de carieră! (Aş începe cu o Adunare Constituantă formată prin tragere la sorţi, ca-n Belgia. Mi-ar plăcea să văd acolo oameni simpli, naturali, aşa cum apar ei în episoadele EuRoPandemic marca Dela0.) Şi acel proces politic să fie centrat în primul rând pe relaţiile pe care le dorim noi între noi, cetăţenii celei de-a treia republici! Cu înţelegerea că rolul Statului este să ne asigure că relaţiile sociale vor fi aşa cum le vrem noi, cetăţenii, nu cum le vor acum politicienii!

Ce-am scris eu aici vine mai degrabă din cap. Aşa sunt eu, gândesc înainte de-a simţi—sau, uneori, tocmai pentru a nu (mai) simţi. Dar fac un efort şi resimt emoţiile care ies la suprafaţă din ce-au scris şi spus Oana şi Bogdan, Marian şi Daniela, Barbu şi Mihnea. Le leg şi cu gândurile de ieri ale lui Cosmin Alexandru. Nu ne e bine deloc aşa cum ne este acum! Nu simt, în jurul nostru, motive de bucurie, de speranţă, de viaţă plină şi împlinită! Nici de încredere—fie în alţi oameni, fie în lideri, fie în instituţii. Iar eu nu vreau să trăiesc aşa, ca un mort-viu, cum mă pregăteşte ori mă vrea Statul român! Şi nu-i vorba despre mască, ci despre modul în care mă simt tratat. Ştiu că voi fi nevoit să port mască, înţeleg nevoia. Dar vreau să ştiu că Statul îmi pune la dispoziţie suficiente instrumente ca să mă pot bucura de viaţă, să pot zâmbi măcar în sinea mea.

Prima republică (1947-1990) nu doar că nu era interesată de zâmbetul meu—dimpotrivă, era interesată să-mi fie frică (detalii la Sorin Cucerai, pe 9 mai). A doua republică (1991-2020) a mimat interesul pentru zâmbetul meu, până când nu i-a mai păsat deloc să mimeze. A treia republică ar putea porni exact de la acest ideal—dreptul de a zâmbi: să putem zâmbi, să avem motive pentru zâmbit, să ne intereseze în mod real de ce avem semeni care nu zâmbesc şi să-i ajutăm să treacă peste greutăţi. Ea, el, tu, eu—NOI! Pentru că, aşa cum arată Paul Rulkens, citându-l pe Albert Einstein, răspunsurile s-au schimbat. Iar eu cred că nu ne (mai) permitem să persistăm în eroare si să ne dăm cu capul de pereţi, din inerţie, alături de majoritatea de 97%. Invitaţia este, mai degrabă, să fim cei 3% care inventează a treia republică 😉

PS Da, în dimineaţa asta, e posibil ca eu să fiu varză cu capul, chiar mai vărzuit decât decidenţii noştri politici. Da' măcar eu nu ocup vreo funcţie de demnitate publică, nu iau decizii, iar de gândurile mele, publicate pe acest blog, nu depinde viaţa nimănui! Adică încă mă bucur de oarece libertăţi şi-aş putea să zâmbesc—amar... Iaca, nu mai vreau amar! [Nu e prima dată când îmi descarc nervii pe-aici. Tocmai mi-am adus aminte de martie 2014.]

sursa ilustraţiei: camera telefonului meu, biblioteca de materiale MATER, februarie 2020