Afacerea OUG 13-14 (RO, lung, analitic)

Încerc să-mi dau seama cu ce-am rămas, ca lecții învățate la nivel cetățenesc și instituțional, după nebunia ordonanțelor de urgență 13 și 14. La nivel personal, e mai simplu: am trăit pe pielea mea un moment de propagare incontrolabilă a unui raționament, pe care eu îl propusesem ca alternativă posibilă teoretic, dar a fost interpretat ca opțiune concretă și (sau chiar) corectă. Percepția de gafă sau eroare n-a mai putut fi întoarsă din drum, așa că trebuie să-mi asum deficiența de comunicare și să-nvăț că trebuie să fiu mai reținut. O să-mi fie greu, dar e foarte bine că mi-am luat seama. N-ar fi rău dacă și guvernanții ar face la fel 😉

sursa foto: Facebook/Dan Perjovschi

La nivel instituțional, însă, văd o serie de paradoxuri:

• Ministrul Iordache a demisionat, deși nu s-a putut dovedi c-ar fi greșit în vreun fel (exceptând partea de comunicare, dacă înțeleg bine?);
• Premierul Grindeanu a retras ordonanța cu bucluc, deși toată majoritatea parlamentară o ținea gaia-mațu’ cu urgența (despre care aflăm că nu-i chiar așa);
• Avocatul Ciorbea a însăilat o sesizare alambicată, deși susținea (în mod fals) că nu poate face asta înainte de termenul de 10 zile;
• Președintele Iohannis și-a antagonizat definitiv o jumătate dintre parlamentari, deși treaba lui era să se asigure de buna funcționare a autorităților;
• Parlamentarii puterii s-au pișat pe el de vot, stând în bănci la moțiunea de cenzură, deși criticau această practică nedemocratică din epoca Băsescu;
• Judecătorii CCR au reușit performanța de-a nu judeca nimic și de-a nu-i deranja cu nimic pe guvernanți, deși ei au permanent rolul de-a restabili/consolida pacea socială, mai cu seamă în sânul sau în timpul crizelor politice.

Din toate aceste motive, bilanțul de până acum arată foarte șifonat; nu-i vorbă, și acțiunea a fost în forță. Totuși, la nivel oficial, nimeni n-a făcut nimic rău, nimeni n-a greșit nimic, dar nici nu se găsește nimeni care să explice, de fapt, ce s-a-ntamplat, din ce motiv sau în ce scop, pentru că nimeni nu e dispus să-și asume paternitatea acestui (semi?)eșec… Însă voi trece dincolo de întrebările retorice și voi căuta să văd ce putem învăța din fiecare subiect:

• Ministerul Justiției nu are mecanisme interne care să prevină posibilitatea ca un ministru vremelnic să vină cu un proiect de act normativ de-acasă (ori de la partid) și să-l promoveze pe circuitul inter-ministerial de avizare, până în ședința de Guvern.
  • Foarte interesant este că Strategia Națională Anticorupție, generată din sânul Ministerului Justiției (cu sprijn și contribuții din partea enorm de multor actori instituționali externi), solicită instituirea unor mecanisme de prevenție la nivelul tuturor instituțiilor publice. Pentru mine, contrastul este izbitor! Și lecția este că avem nevoie de un model instituțional care poate să reziste la astfel de „întâmplări,” pentru că mă-ngrozesc la gândul că treaba asta se poate întâmpla și pe alte subiecte, nu doar pe modificarea Codurilor penale.
• Consiliul Superior al Magistraturii, deși este garantul independenței justiției, nu are dreptul de-a se pronunța în niciun fel pe marginea unor proiecte de modificare a Codurilor, deși e evident că afectează modul în care se face justiție ori prerogativele profesionale ale magistraților.
  • Foarte interesant este că descoperim această limitare din litera legii abia după ce s-a găsit cineva care să forțeze cutuma de bun simț de până acum, care era construită pe o înțelegere comună, de bună credință, a spiritului legii. Contrastul este, pentru mine, îngrozitor! Și lecția este că sistemul nostru constituțional de verificare și contrapondere între puterile statului (checks and balances) este uimitor de vulnerabil, dacă-și pune cineva mintea să-i exploateze deficiențele.
• Președintele nu are la îndemână, de fapt, niciun instrument eficient pentru a asigura buna funcționare a autorităților publice; și nu are (sau nu și-a dezvoltat, la nivelul Administrației Prezidențiale) nici instrumente eficiente pentru a media între stat ori autorități și societate.
• Curtea Constituțională este o instituție profund conservatoare, în nevoie de reforme substanțiale, care să-i permită să reacționeze mai rapid, mai eficient, mai înțelept și mult mai decisiv, în spiritul păcii sociale, mai ales în cazurile când ordinea constituțională este atacată fără vreo urmă de bun simț.
  • Foarte interesant este că descoperim aceste două adevăruri despre Președinte și CCR tocmai ca urmare a unui atac nesimțit, care a exploatat deopotrivă lipsa mecanismelor preventive de la Ministerul Justiției și vulnerabilitatea din litera și spiritul legii, pe relația cu CSM. Coincidența mi-e înfricoșătoare! Și lecția este că partidele politice, din sânul cărora vin majoritatea actorilor de mai sus (cu notabila excepție a CSM), trebuie să se reconecteze la agenda cetățeanului și la bunul simț popular, ca să nu m-apuc să vorbesc despre valori și etică (inclusiv membrii CSM trebuie să se conecteze la agenda cetățeanului, a „justițiabilului,” cum îi spun magistrații).
• Ordonanțele de Urgență sunt un instrument de legiferare toxic, uneori greu de stăpânit chiar și în mâinile emitentului; înțelepciunea populară ar dicta distanțarea imediată față de acest instrument, pentru că otrăvurile nu știu să diferențieze între stăpân și dușman.
  • Foarte interesant este că, spre deosebire de ordonanțele „simple,” cele „de urgență” sunt mai robuste, în sensul că nu pot fi anulate sau retrase, deși caracterul lor de excepție ar fi trebuit să le facă mai fragile. Din nou, ne aflăm în fața unui contrast care mie mi se pare uimitor! Și lecțiile de învățat ar fi cel puțin două: c-ar trebui să găsim o soluție pentru îndepărtarea ispitei, astfel încât să nu mai avem mai mult de 2-3 OUG pe an și c-ar trebui să găsim o soluție pentru ca OUG să nu mai fie mai puternice juridic decât ordonanțele simple. [Această a doua lecție instituțională are legătură directă cu lecția mea personală, pe care am menționat-o în primul paragraf, despre pseudo-eroarea de raționament pe care mi-am descoperit-o alaltăieri.]
• Strada și Opoziția parlamentară sunt separate, distincte, ceea ce e îmbucurător pentru menținerea purității nepartizane a agendei cetățeanului, dar e trist pentru inabilitatea partidelor politice de-a se conecta la aspirațiile cetățenilor; la fel de trist este că nici majoritatea tăcută nu e reprezentată de actorii politici.
  • Foarte interesant mi se pare mie faptul că Strada militează pentru valori democratice (foarte europene în spirit: bună guvernare, stat de drept/supremația legii, separația puterilor în stat) care merg dincolo de clivajele ideologice/partizane, respectiv că, în acest context, oamenii din piață i-au făcut pe politicieni să se simtă inconfortabil acolo. [Aș mai remarca și faptul că, din ianuarie-februarie 2012 încoace, Strada chiar a repurtat câteva importante victorii în relația cu politicienii de la putere.] Dar aici nu mai e vorba de vreun contrast ori vreo coincidență, ci de tradiția mișcărilor de stradă, care pur și simplu resping alinierea ori afilierea partizană. Și, totuși, partidele politice (nu doar cele din opoziție) rămân teribil de departe, deconectate de cele mai vizionare și progresiste segmente ale societății, deci lecția de învățat este că partidele trebuie să deschidă un dialog permanent cu talpa țării, pentru a-și ajusta (sau chiar contura) o viziune pentru viitor și pentru a-și lărgi (eventual) baza electorală. [Poate începem acest dialog chiar de la ideea Codului electoral?]
• Organizațiile neguvernamentale nu sunt pompieri și e nerealist să aștepți de la ele să reacționeze rapid în criză, dacă nu le-ai sprijinit cu nimic înainte de-a apărea criza; și e absurd să le ceri leadership în criză, pentru că ONG-urile nu au aspirații de partide politice, chiar dacă sunt mult mai bine conectate la agenda cetățeanului.
  • Aici nu mai e nimic interesant. ONG-urile lucrează cu oameni care au de plătit facturi. Crizele politice nu pot fi anticipate, în timp ce planificarea activităților pe proiecte este, de cele mai multe ori, bătută-n cuie, contractual, în relația cu finanțatorii proiectului. Prin urmare, dacă organizația are de făcut activități care au fost planificate cu 6 luni în urmă, iar finanțatorul rămâne ferm în condițiile contractuale, e posibil ca nimeni din organizație să nu poată interveni în criza politică survenită. Sau, dacă intervine, e posibil ca activitățile sale să fie marcate de oboseală, aglomerare, iritare și frustrare, adică să fie percepute în publicul larg drept suboptimale față de standardul obișnuit al acelei organizații sau al oamenilor care activează în acea organizație. [Apropo, Soros nu mai finanțează ONG-uri românești de câțiva ani de zile 😛 ]
• La final, mi-a rămas să mai discut doar despre partenerii europeni: Eu tot nu pot înțelege cum încap în aceeași familie europeană liberală Verhofstadt, un euroentuziast convins, și Tăriceanu, un apologet al autarhiei (că nu era vorba despre exit). Similar, mă-ntreb dacă Timmermans se simte bine în familia socialiștilor europeni, alături de Iordache. Dar aici nu e loc de lecții de învățat pentru noi, oamenii obișnuiți, pentru că e evident că Strada e în perfect contrast cu prea mulți dintre politicieni.

sursa: Comisia Europeană/Eurobarometrul interactiv

La final, simt nevoia unei reveniri la subiectul care a declanșat acest scandal spectaculos, adică ordonanțele 13-14, de la care literalmente ne țâțâie curu’ de vreo 10 zile:

• Dacă guvernanții și majoritatea parlamentară sunt onești, ar avea de făcut câteva lucruri în Parlament, exact în această ordine: să respingă OUG 13 și să aprobe OUG 14 cu modificări, repunând în textul Codului de procedură penală acele câteva cuvinte bune din OUG 13; apoi, să pornească acele audieri publice pe marginea Codurilor, în scopul ajustării lor față de mult-discutatele decizii CCR din anii trecuți.
• Dacă guvernanții și majoritatea parlamentară nu-s onești (sau nu le pasă de credibilitatea lor), vor face niște matrapazlîcuri legislative care să repună pe tapet prevederile controversate din OUG 13. Astfel, vor perpetua criza politică, pentru că vor atrage în vârtej și Avocatul poporului, și Președintele, și Curtea Constituțională…
• Culmea e că toate instituțiile au ieșit șifonate din „afacerea ordonanțelor,” în timp ce restabilirea încrederii, pentru toate instituțiile implicate, stă exclusiv în mâinile Parlamentului, care este instituția cu cel mai mic nivel de încredere populară. Acesta este, pentru mine, paradoxul suprem! Și lecția de învățat este că noi, cetățenii, trebuie să ne supraveghem cu mare atenție parlamentarii—iată un scurt ghid la Ovidiu Voicu.

sursa foto: Facebook/Andrei Roșu

PS Chit că nu m-a întrebat nimeni, eu rămân la părerea că soluția cea mai bună pentru detensionarea situației era ca OUG 14 să fi avut un singur articol, prin care să fi prorogat termenul din OUG 13 de la 10 zile la 10 luni (sau ani). Ar fi avut și justificarea urgenței, preluând argumentele Procurorului General. Dar și varianta onestă prezentată de Liviu Avram era o soluție bună. Zic doar că, în soluția propusă de mine, majoritatea parlamentară ar fi avut ocazia să ne convingă de buna sa credință, operând modificările necesare în textul OUG 13. Însă „graba strică treaba,” după cum știm din înțelepciunea populară, deci n-aveau cum să găsească soluția optimă sâmbătă spre duminică noaptea; iar ăsta e, în opinia mea, încă un motiv pentru care guvernanții ar trebui să renunțe la OUG-uri.