Cu 10 zile înainte de ziua mea, am pierdut avionul. Pentru prima dată în viață (pentru că, deh, pentru orice trebuie să existe o primă dată). Trebuia să ajung la Cluj, pentru o discuție despre etică, similară celei de anul trecut. Eram foarte emoționat, pentru că formatul discuției urma să fie altfel și nu se putea să nu ajungem la subiecte de genul #Colectiv, sinucideri, dezinfectanți etc. Numai că spre aeroport există un singur drum, iar acel drum era blocat de un accident.
sursa foto: B365.ro
Evident, m-am gândit și la medicii de pe ambulanță. Oare ce fel de dezinfectanți foloseau ei? Și la lipsa alternativelor de transport către aeroport, având în vedere startul campaniei electorale. Oamenii din autobuz au trecut, treptat, prin furie, deznădejde, dezgust, revoltă, resemnare… Au început discuțiile despre posibile soluții:
- oare cum putem anunța aeroportul că întârziem din cauze obiective?
- oare aeroportul a aflat și poate reține avioanele, să nu pierdem zborul?
- oare primăria sau poliția nu ar putea face o bandă dedicată pentru transportul public?
- oare primăria sau ministerul transporturilor nu ar putea face și un alt drum către aeroport?
- oare când se va finaliza metroul care leagă orașul de aeroport?
Cert este că am ajuns la aeroport exact când îmi decola avionul, deci nu am mai ajuns la Cluj. Organizatorii au pierdut banii pe transport, cazare și masă, iar beneficiarii au pierdut posibilitatea de-a discuta cu mine. Oare cine dintre primărie, poliție, ministerul transporturilor sau alte autorități ar trebui să-i despăgubească pe organizatori și beneficiari? Mie nu, nu mi-ar fi trebuit nicio despăgubire, pentru că, în ochii statului român, nici n-am pierdut mare lucru–poate câteva ore, până ce m-am întors acasă, poate șansa de-a descoperi o idee inovatoare, alături de beneficiarii din program, poate șansa de-a participa, după program, și la dezbaterea despre codul de procedură administrativă.
Statul român a fost foarte categoric și a acționat chiar rapid: Ca să se asigure că nu ridic pretenții, fiscul mi-a făcut un foarte frumos cadou de ziua mea, incluzându-mă ilegal în lista rușinii. Nu intru în detaliile privind evitarea dublei impuneri: cert e că voi găsi o soluție, în cel mai scurt timp, pentru 5 ani de contracte semnate în străinătate, cu executare în România; în cel mai rău caz, voi face un împrumut de nevoi personale și-i voi plăti statului român, a doua oară, impozit pentru veniturile mele. Poate recuperează banii și de la politicieni (că acolo e rușinea, nu la mine!), astfel încât primăria, poliția sau ministerul transporturilor să vină cu răspunsuri și soluții la întrebările de mai sus, să controleze mai bine dezinfectanții, să crească siguranța pe drumurile publice…
Altfel, ziua mea a trecut fără evenimente deosebite, fără prea multe motive de bucurie (deși vreo 300 de urări de bine chiar mi-au umplut inima), dar nici cu motive de întristare. O zi ca oricare alta, petrecută mai degrabă în familie, o zi care mi-a prilejuit un nou motiv de enervare față de oengiștii care au ajuns la guvernare: Păi, cum, mă, să nu-ți treacă ție prin cap să încurajezi utilizarea redirecționării de 2% către Cumințenia Pământului, astfel încât oamenii să se familiarizeze cu procedura și, în acest fel, să te asiguri că sumele redirecționate către organizații neguvernamentale în 2017 vor fi măcar de 2 ori mai mari decât în 2015?!? Deh, n-ai cu cine…
){kind=link}
){kind=link}
){kind=link}
){kind=link}