Duminica trecută, am avut bucuria de-a afla că jurnaliștii și activiștii civici chiar se interesează despre situația avertizorilor. Adică nu numai „la centru,” ci și „la firul ierbii.” Recorder și Funky Citizens au organizat un atelier de informare pe acest subiect, adresat oamenilor veniți „din teritoriu.” M-am străduit să explic acolo, cât mai concis, 2 motive pentru care viața noastră, a tuturor, poate fi mai rea cu noua lege de transpunere a directivei europene privind protecția avertizorilor, decât cu legea veche (încă în vigoare). Le transcriu și aici, să rămână... Și mai adaug un al treilea.
Încep cu al treilea, că se leagă de noutățile din Parlament. Caragiale făcea mișto de politicienii români la 1883, când punea în gura lui Farfuridi aceste cuvinte: „Trebuie să ai curaj, ca mine! Trebuie s-o iscălești: o dăm anonimă!” (Scena II din Actul II al Scrisorii pierdute). Viața, însă, a pus o întorsătură ionesciană asupra realității, iar Comisia Juridică din Senat le-a dat (o) substanță juridică (aproape) reală cuvintelor lui Farfuridi: „Raportarea anonimă cuprinde cel puțin [...] datele de contact ale avertizorului” (întregul context la Cristian Ducu și pe PressHub). Însă eu vreau să mă refer la cuvântul «raportare»; apoi, voi reveni la prezumția de bună-credință și la ierarhizarea canalelor de avertizare, despre care am mai scris și săptămâna trecută.
Legea care e acum în vigoare spune (art. 3, lit. a) că avertizarea e o «sesizare», nu o «raportare». Conform OG 27/2002, «sesizarea» (sau petiția) e un act administrativ pe care-mi permit să-l numesc bilateral, în sensul că instituția publică are obligația legală de-a face ceva—la minima rezistență, să-i dea un răspuns petentului (avertizorului, în acest caz) în termen de maximum 30 de zile. Prin contrast, «raportarea» (introdusă prin noua lege, la art. 3, pct. 3-5) e doar un act administrativ pe care-mi permit să-l numesc unilateral, adică o simplă informare, o notificare, față de care instituția publică nu are neapărat vreo obligație—la minima rezistență, să-i dea un număr de înregistrare și s-o includă într-o statistică.
Prin simpla utilizare a acestui cuvânt (cu alte sensuri juridice și alte înțelesuri semantice), Parlamentul îi slăbește puterea juridică oricărei persoane care s-ar afla vreodată în situația de-a deveni avertizor. Adică oricărui locuitor al României. Ăsta e efectul despre care am avertizat Ministerul Justiției încă din iarna '20-'21. Și nu-i nevoie să privim prea departe, pentru a înțelege efectele: Conform art. 8, alin. 4 din Legea 24/2000 (legea care spune cum se scriu legile), „Textul legislativ trebuie să fie formulat clar.” Iar asta înseamnă, cel puțin în mintea mea, că folosirea cuvântului «raportare» (care-i un cuvânt foarte clar!) conține, de fapt, intenția deliberată de-a degreva instituțiile publice de niște obligații administrative bilaterale—adică de-a lăsa avertizorii „cu ochii-n soare,” fără măcar vreun răspuns cu privire la conținutul avertizării.
Cum spuneam și duminică, nu avem nevoie de studii sofisticate pentru a ne da seama că avertizorul se află într-o poziție vulnerabilă. Ori de câte ori atrage atenția asupra unei deficiențe, avertizorul se expune unor forme de răzbunare din partea celor care obișnuiau să profite de pe urma acelei deficiențe. Din acest motiv, când am scris prima variantă a Legii 571, am căutat (nu doar eu, ci și oamenii cu care lucram la vremea aia) să echilibrăm un pic situația, să-i oferim avertizorului niște instrumente juridice care să-i întărească poziția, să-i reducă din vulnerabilitate. Alături de anonimat (sau confidențialitate*), cele mai importante «cârje instituționale» pentru avertizori sunt prezumția de bună-credință și absența ierarhizării pentru canalele prin care poate transmite avertizarea.
Prezumția de bună-credință îi echilibrează poziția avertizorului prin faptul că nu-l obligă să vină el cu dovezi, indicii ori suspiciuni rezonabile, că nu-l obligă să-nvețe drept ori să-și angajeze un avocat—ca să fie sigur că suspiciunile sunt cu adevărat rezonabile, că indiciile și dovezile nu-s doar capete de probă... Pentru că nu e treaba lui, ci e treaba (obligația?) unei instituții publice să verifice dacă deficiența semnalată prin avertizare e „pe bune.” Și, dacă e reală, să fie corectată/îndreptată. Așadar, prin prezumția de bună-credință, conținutul avertizării devine mai important decât persoana avertizorului. Soluția asta e inspirată din hotărârile CEDO în cazurile cu jurnaliști—iar similitudinea dintre situația juridică a avertizorului și cea a jurnalistului e inspirată din textul Convenției ONU împotriva corupției.
Și canalele de transmitere a avertizării servesc la echilibrarea poziției avertizorului. Sigur că e preferabil ca avertizările să fie transmise pe canale interne și să fie rezolvate rapid și decisiv. Dar asta presupune că acele canale interne sunt sigure și de încredere. Dacă instituțiile nu se îngrijesc să aibă canale sigure, de încredere, avertizorul se simte atât de vulnerabil, încât poate renunța la avertizare—iar asta poate să ne afecteze viețile tuturor. Din acest motiv, legea care e acum în vigoare îi dă avertizorului libertatea de-a se adresa pe canalul pe care-l consideră de cea mai mare încredere. Prin contrast (fie din prostie, fie cu intenție), Parlamentul îl repune pe avertizor într-o situație vulnerabilă, atunci când introduce o ierarhizare a canalelor și o pedeapsă pentru avertizorul care nu respectă acea ierarhie, adică nu transmite în primul rând pe canalul intern. Și-i dă undă verde oricărei instituții să nu facă nimic pentru a avea canale interne sigure și de încredere.
Revin la ce-am scris mai sus: în opinia mea, cheia de boltă a unei legi bune privind protecția avertizorilor este să scrii (și să adopți) un text care face conținutul avertizării mai important decât persoana avertizorului. Dacă avertizorul poate transmite deficiențele constatate prin orice canal, societatea devine mai interesată de conținut decât de persoană, iar instituțiile încep să investească în canalele interne, să le facă sigure și de încredere, tocmai pentru a evita scandalurile publice. Dacă avertizorul se bucură de prezumția de bună-credință, vom primi mai multe avertizări, iar conținutul lor îl va face pe stat să se concentreze mai mult pe buna funcționare a instituțiilor, nu pe ascunderea gunoaielor sub preș. Dacă avertizorul se bucură de anonimat, adică de protecția identității,* vom afla mai multe despre cei care profită de deficiențele din sistem, nu despre cine sunt avertizorii; și vom avea șansa să corectăm deficiențele, să ne facem viața mai bună.
Despre canalele de avertizare (jocul fin dintre libertatea de exprimare și dreptul de petiționare) și despre importanța prezumției de bună-credință am mai scris și săptămâna trecută. Azi, am dezvăluit ce cred eu despre folosirea cuvântului «raportare». Acum, sper că e mai clar de ce nu cred eu că Parlamentul ar putea face o lege mai bună în toamna asta. Proiectul a fost viciat, prin cuvintele folosite, încă de la concepție. Dacă proiectul nu e rescris de la zero, cu bună-credință, există numai două variante pentru viitor:
• fie nu vom mai avea deloc avertizori (ci numai „surse” pentru investigațiile jurnaliștilor),
• fie ne va pedepsi CJUE sau CEDO și vom fi obligați să dăm la o parte treaba făcută de mântuială (sau în sprijinul infractorilor?) și să refacem textul „cu mintea-n cap.”
Tot cu cuvintele lui Farfuridi, „Din această dilemă nu puteți ieși... Am zis!” (finalul Scenei I din Actul III)
Actualizare, câteva ore mai târziu: Văzând ce spune Ovidiu Vanghele pe la min. 56 din cel mai recent episod al Judecății de acum, mi-am amintit de o zicere faină, pe care o știu de la Cosmin Alexandru. O lege bună privind protecția avertizorilor e ca un element de igienă pentru societate—dacă există și funcționează bine (cum am sugerat mai sus), nici nu ne dăm seama; dar, dacă nu există ori nu funcționează bine, tuturor ne pute de ne mută nasul din loc. Tu ce faci când îți pute—pleci din locul ăla sau te pui să faci curățenie?
Notă explicativă:
*) Protecția identității se poate obține și printr-un mecanism intern de anonimizare. Adică instituția poate avea un om de foarte mare încredere printre angajați (nu „omul șefului”) care să primească avertizarea de la Ioana Popescu în secret, să-i transfere conținutul pe circuitul de procesare sub numele de cod AZ17 și să țină sub cheie tabelul de corespondență, astfel încât nimeni să nu poată afla că AZ17 este chiar Ioana. Pentru asta, însă, e nevoie de o capacitate administrativă ridicată și de o cultură organizațională favorabilă. Despre astfel de soluții discut, alături de Cristian Ducu, în cursul despre protecția avertizorilor de la IER.
sursa foto: Facebook/Marian Rădună (un pic ajustată); conținutul vizibil pe acel ecran provine din cursul pe care l-am dezvoltat alături de Cristian Ducu
){kind=link}
){kind=link}
){kind=link}
){kind=link}