Anul Nou (RO)

Nothing changes on New Year's Day
—U2, 1983. War

Nu-mi amintesc exact când m-am întâlnit cu această melodie, dar cred că în '87—sau să fi fost chiar '85? Primisem cadou un walkman şi câteva casete înregistrate de la un post de radio FM din New York. Poate că ăsta a fost evenimentul care m-a atras către scurta mea carieră de DJ la radio (în urmă cu vreo 25 de ani). Însă melodia mi s-a întipărit definitiv în minte, ca un obicei de anul nou, începând din 1 ianuarie '97. Eram la New York, iar verişoara mea m-a invitat să mergem la patinoar. A fost prima dată când am pus patinele în picioare şi m-am chinuit vreo 2 ore pe gheaţa din Central Park. Melodia asta revenea în difuzoare la fiecare sfert de oră şi-mi dădea imboldul de-a o lua de la capăt, în ciuda căzăturilor şi bătăturilor şi degerăturilor. Mi-am făcut obiceiul de-a o asculta în fiecare an, pe 1 ianuarie, ca pe o „sorcovă” personală, de la mine pentru mine. Iar în fiecare an îi găsesc sensuri noi.

Nimic nu se schimbă de Anul Nou. Adică timpul trece, apa curge, vântul bate, ploaia cade, indiferent de cum măsurăm noi trecerea la date scrise cu '21 în coadă. Iar noi, oamenii, nu ne schimbăm peste noapte, ca prin minune, doar pentru că înlocuim '20 cu '21. Acest revelion a fost deosebit şi prin faptul că n-am simţit în jurul meu presiunea aşteptării de-a face petrecere. Şi prin faptul că mi-a făcut intrarea spre vârsta de 50 de ani. Mi-a dat ocazia să reflectez în alte moduri decât o făceam în anii trecuţi, dar n-am ajuns, în mod miraculos, la vreo altă concluzie. Ştiu sigur că nu m-am schimbat fundamental în noaptea dintre ani, însă e-adevărat că simt cum au loc transformări în mine. Unele sunt fizice, altele psihice, încă altele emoţionale şi profesionale. E o perioadă mişto!

Ca să dau un exemplu, mă leg de situaţia vaccinărilor. Pe acest blog, n-am scris aproape nimic despre virus, deşi a trecut aproape un an. Cumva, cred c-am reuşit să mi-l exorcizez (sau doar să-l extirpez?) din gânduri şi emoţii, atunci când am scris despre ciocănitoare. Zilele-astea, m-am surprins gândindu-mă ceva mai des la virus, tocmai pentru că au ajuns la mine ştirile despre vaccinare. Abia aştept să mă vaccinez! Şi sper să mă şi imunizez cu ocazia asta—apropo, imunizarea vine abia ca efect al vaccinării, cel puţin teoretic! Mă voi vaccina, pentru că-mi doresc să pot călători fără grijă—sunt atât de multe locuri pe care vreau să le revăd şi atât de mulţi oameni pe care-mi doresc să-i pot îmbrăţişa!!! Numai că e ceva ce nu-mi dă pace, un gând care mi s-a activat imediat ce-am citit informaţiile de pe site-ul guvernamental dedicat vaccinării:

Personalul din domeniul salubrităţii şi deşeurilor este înscris la coada listei celor care vor fi vaccinaţi în etapa a doua. Sunt curios, oare de ce? De ce la coadă şi de ce abia în etapa a doua? Adică oare de ce cred guvernanţii noştri că personalul medical, cel de sănătate publică şi cel de asistenţă socială şi-ar putea face treaba ca lumea, în condiţiile în care nimeni n-ar strânge gunoiul? Cred c-am mai scris lucrul ăsta pe undeva: Am avut un noroc inimaginabil, noi, ca specie, că virusul responsabil de covid nu s-a răspândit pe spinarea viermilor şi gândacilor, vrăbiilor şi porumbeilor, şoarecilor şi şobolanilor, câinilor „comunitari” sau pisicilor de pripas. Şi-am mai avut norocul că oamenii din salubritate şi-au făcut meseria fără crâcnire, iar pubelele, haznalele şi canalele noastre ne-au asigurat confortul de igienă—acela pe care nu-l remarcăm când e prezent, însă ne pute în caz de absenţă. Salubritatea publică nu e deloc un punct forte al aşezămintelor umane, aşa c-ar trebui să fim recunoscători că, în 2020, încă nu ni s-a dat tot greul pe care l-am putea duce!

Dincolo de poziţionarea virusului în acest unghi mort, în care nu-l vedem legat de salubritate şi deşeuri, cred că mai avem nişte prejudecăţi. Suntem obişnuiţi să ne uităm de sus la oamenii care se ocupă de salubritate şi deşeuri—nişte gunoieri. Cum să fie ei puşi pe picior de egalitate cu medicii?!? Mai mult decât atât, „ştim” că munca lor este prost plătită, dar nu ne supără treaba asta, pentru că munca lor e „necalificată.” Ba chiar mai „ştim” că, în jurul gunoaielor, se naşte o mafie specifică reciclării, unde se-nvârt bani mulţi, deci „nu-i treaba noastră” să-i plătim bine, că „se descurcă.” Nu în ultimul rând, suntem obişnuiţi să-i desconsiderăm ca fiinţe umane, că doar cine altcineva se ocupă de astfel de treburi?—„nişte ţigani,” nu-i aşa?!? Cu alte cuvinte, mai avem nişte unghiuri moarte, în care nu ne vedem nici măcar pe noi, cu prejudecăţile noastre. [Actualizare, 10 martie: Abia azi am aflat că există OUG 98/2010, care definește, în Anexa 1, ce înseamnă «infrastructură critică»; din păcate, nu mă surprinde absența serviciilor de salubritate și deșeuri din listele de-acolo; bine că măcar canalizarea e prezentă!]

Astea sunt motivele pentru care cred eu că personalul din domeniul salubrităţii şi deşeurilor a fost lăsat la coada listei din etapa a doua, deşi ar fi trebuit să fie inclus în prima etapă a vaccinărilor. M-aş bucura să am cu cine discuta, să aflu dacă mi se confirmă judecata. Însă nu ştiu pe cine să întreb. Şi, mai grav, chiar dacă aş avea cu cine să deschid acest dialog, mi-e teamă că voi primi nişte argumente aiuritoare, pentru că guvernanţilor nu le place să-şi schimbe deciziile. Înţeleg asta, mi se pare firesc, omenesc, chiar dacă mi se pare profund incorect, aproape inuman. Dar înţeleg de ce gândurile şi deciziile incorecte au prioritate în firea omului, mai ales când omul ăla e «decident de profesie». În sensul ăsta, chiar nu se schimbă nimic de Anul Nou! Adică nu în mod fundamental. Întrebarea e dacă găsim în noi dorinţa şi putinţa de-a face astfel de schimbări, de-a lua altfel de decizii, în timpul anului?

Anul ăsta, cu gândul că voi ajunge să mă vaccinez pe la toamnă (la finalul etapei a treia, că-s şi cu V la catalog, nu pot schimba asta!), îmi doresc şi-mi urez să nu-mi pierd imboldul de-a o lua permanent de la capăt, în pofida căzăturilor, juliturilor, bătăturilor şi degerăturilor. O viaţă mai bună pentru cei mai năpăstuiţi dintre noi, respectul pentru demnitatea umană, dorinţa de-a-i ajuta pe oameni să facă ce-i drept, bine, corect şi să le fie uşor să facă asta—iată nişte deziderate care-mi ghidează activitatea de foarte mulţi ani. Speranţa că pot convinge decidenţii să privească şi-n unghiul mort, să(-şi) vadă prejudecăţile care le afectează judecata—iată combustibilul care-mi turează motoarele. Şi nimic nu se schimbă de Anul Nou!