You've successfully subscribed to Codru Vrabie
Great! Next, complete checkout for full access to Codru Vrabie
Welcome back! You've successfully signed in.
Success! Your account is fully activated, you now have access to all content.
Candidaţii forţaţi (RO)

Candidaţii forţaţi (RO)

. 4 min read

«Pe vremea mea, maică ...» 15 septembrie era ziua în care începeau şcolile, nicidecum Ziua Internaţională a Democraţiei. În '89, mă aflam în situaţia de-a nu merge la şcoală, pentru că deja terminasem liceul, luasem bac-ul, intrasem la facultate, aşa că aşteptam să plec în armată. Am ajuns la unitatea de ofiţeri în rezervă din Bacău cu doar câteva săptămâni mai târziu, pentru serviciul militar obligatoriu, cu termen redus. Şi am folosit răgazul ăla pentru a mă distra după cum îmi permiteau vremurile şi buzunarul.

Acum, 30 de ani mai târziu, 15 septembrie înseamnă că am nevoie să mă uit încă o dată la poziţia României în Democracy Index şi să mă gândesc un pic la situaţia candidaturilor pentru funcţia/demnitatea publică de Preşedinte. Sigur că suntem o democraţie «defectă» (deficitară?, deficientă?), din moment ce aproape toţi candidaţii sunt forţaţi să candideze. Cu alte cuvinte, critic faptul că avem candidaţi care nu au decis ei să candideze, de capul lor, din liberul arbitru, ci s-au simţit obligaţi să facă acest lucru:

  • Klaus Iohannis n-a avut un prim mandat memorabil. Ar fi putut să-şi găsească altceva de făcut, la nivelul UE, dar cred că i-a fost teamă de prea multă muncă. Prin urmare, pare forţat să candideze pentru al doilea mandat, tocmai ca să-şi conserve potenţialul de dolce far niente pentru încă 5 ani. Iar PNL n-are nimic împotrivă, pentru că dl Iohannis e mai elegant decât Ludovic Orban.
  • Viorica Dăncilă se află, temporar şi conjunctural, fără vreun merit propriu deosebit, în funcţia de preşedinte PSD (dincolo de cea de Prim-Ministru în funcţie). Tocmai de-asta şi candidează, pentru că pare absurd ca PSD să nu aibă un candidat propriu. Acest forţaj al partidului pare să fi fost şi motivul pentru ieşirea intempestivă de la guvernare a ALDE-Tăriceanu.
  • Mircea Diaconu, chipurile independent, susţinut de ALDE şi PRO, îmi pare mai degrabă forţat de interesele (unei părţi din) A3. Adică ar fi candidat şi fără susţinerea celor 2 partide, pentru că se presupune că are un public deja fidelizat, care are nevoie de infotainment pe timpul campaniei electorale. Iar el joacă un rol, n-are nimic împotrivă ca o televiziune să câştige nişte bani din asta.
  • Ramona Bruynseels şi Claudiu Crăciun candidează doar pentru a-şi ţine partidele în lumina reflectoarelor, pentru că lumea nu ştie mai nimic despre PPUSL ori despre Demos. Tot în categoria asta intră şi candidatul UDMR, dl Kelemen Hunor—nu că n-ar şti lumea despre formaţiunea politică, dar pentru că ea trebuie ţinută în lumina reflectoarelor, în primul rând pentru propriul electorat. Dna Bruynseels ar putea avea susţinerea altei părţi (minuscule) din A3, în timp ce dl Crăciun se bucură de susţinere doar din partea lui Dragoş Pătraru, temporar şi conjunctural prezent pe ecranul de la Prima TV (şi, poate?, Costi Rogozanu la Realitatea TV, noaptea târziu).
  • Alex Cumpănaşu s-a urcat pe valul de emoţie stârnit de drama din Caracal, dar posibila sa candidatură e din aceeaşi plămadă cu cea a dlor Funar, Capsali, Pleşoianu et ejusdem farinae, adică un amestec de agendă îngustă şi ranchiunoasă cu o «obligaţie» (măcar) ritualică, dacă nu chiar «liturgică». Forţajele de tipul ăsta au alte resorturi decât cele de mai sus, dar tot candidaturi forţate sunt.
  • Dan Barna e forţat să candideze tocmai pentru că Dacian Cioloş nu o poate face. Şi mai corect era să nu candideze deloc, pentru că alianţa USR-PLUS nu are deloc o agendă prezidenţială. Dar nu se face să lipseşti de la horă, când ţi se pare că toată lumea vrea să te vadă jucând. Aşa încât dl Barna şi-a asumat să joace, iar asta a condus la alte peripeţii şi aiureli în interiorul propriului partid, demonstrând încă o dată că intenţiile bune au darul/harul de-a pava drumul spre iad.
  • Toader Paleologu e singurul candidat pe care-l suspectez de liber arbitru integral asumat. Îl cred când spune că s-a simţit dator să candideze, chiar dacă asta îl apropie (cumva) de categoria dubioşilor. Însă pot să-mi închipui, în egală măsură, cum s-au chinuit să-l convingă foştii colegi din PMP, partid care se vedea forţat să pună un candidat în cursă, dar nu avea pe cine altcineva. Adică e posibil ca dl Paleologu să fie singurul candidat (relativ) pe bune.

În aceste condiţii, când aproape toţi candidaţii sunt forţaţi, înseamnă că şi exerciţiul de a alege va fi forţat, pentru noi, alegătorii. Mă refer mai ales la primul tur al alegerilor, unde ar trebui să putem vota cu inima deschisă, punând ştampila pe acel candidat care ne reprezintă cel mai bine. Din păcate, senzaţia mea e că nu mă reprezintă nimeni, din moment ce toţi candidaţii par să fie forţaţi să intre în competiţia pentru Cotroceni 🙁 Iar competiţia electorală îmi pare mai degrabă o farsă, confirmând statutul de «democraţie defectă» pe care ni-l atribuie (sau ni-l constată) Democracy Index.

După 30 de ani, situaţia nu-i foarte diferită, la nivel de cuget şi simţire: Am terminat ce-aveam de făcut în etapa de până acum a vieţii mele şi mă pregătesc de-o etapă nouă, ridicolă şi absurdă, în care sunt şi eu forţat să particip, că aşa e datul. Nu-mi rămâne să fac altceva decât să mă distrez cum pot, în perioada care urmează, după cum îmi permit vremurile şi buzunarul 🙁 Nu pot să nu mă gândesc la Tom Dobbs din Man of the Year...

sursa foto: moneycontrol.com