Codul Roşu (RO)

Codul Roşu (RO)

. lectură de 7 min

Finalul anului a fost marcat de-o zguduială puternică în Justiţie. Un avocat a fost condamnat, alături de mai multe alte persoane, într-un dosar complicat. Întrucât dosarul a fost instrumentat de procurorii DNA, i se poate spune un dosar de corupţie, însă asta n-are nicio legătură cu gândurile mele de mai jos. În fine, pentru că avocatul în cauză a fost condamnat alături de câţiva dintre clienţi (ba chiar mai aspru decât unii dintre ei), buf!, sămânţă de scandal. La prima vedere, ni s-a creat senzaţia că dl Robert Roşu ar fi fost condamnat (absurd şi scandalos) doar pentru exercitarea profesiei de avocat. Posibil, nu ştiu... Chiar nu pot să mă pronunţ, iar ăsta e motivul pentru care am folosit acel condiţional-optativ. Să mai aşteptăm un pic!

Încă nu avem la dispoziţie motivarea instanţei—la asta mă refer, când zic să mai aşteptăm un pic. Oricum, nu-mi propun să comentez eu dacă e justificată decizia de condamnare, că mi-aş depăşi competenţele. Însă, chiar şi-n absenţa motivării, cred că există aspecte ale acestui scandal care pot fi comentate, mai ales din perspectiva percepţiei publice asupra Justiţiei ori din cea a problemelor sistemice din Justiţie, pentru că transpar mai multe decât mi-ar fi plăcut să cred că există. În rândurile de mai jos, mă încumet să scot în evidenţă câteva lucruri de care cred c-ar fi bine să ţinem cont în viitor, astfel încât deficienţele pe care le-am observat în acest decembrie 2020 să nu mai revină, să nu mai apară.

Avocaţii
În cercurile în care mă-nvârt eu, percepţia a fost că avocaţii au prins un moment bun să se victimizeze şi-au făcut front comun pentru a-şi apăra sau ajuta un confrate. Unii oameni au considerat că atitudinea asta e firească, pentru că şi lor li s-a părut absurdă şi scandaloasă decizia de condamnare. Alţi oameni au fost de părere că atitudinea asta e ipocrită, pentru că şi-au adus aminte de politicieni care-au făcut exact la fel, când colegii lor de partid erau condamnaţi. Eu vreau să amintesc, totuşi, că există situaţii în care unii avocaţi chiar contribuie (activ sau pasiv) la activitatea infracţională a clienţilor lor—altfel n-am mai fi aflat de scandalul avocaţilor Mossack & Fonseca şi de filmul The Laundromat.

Ce cred eu c-avem de-nvăţat din scandalul izbucnit în jurul dlui Roşu este că încă nu avem un standard al eticii profesionale în avocatură. Mai exact, legea spune că avocatul reprezintă interesele legitime ale clientului. Dar legea nu spune şi cum să ne dăm seama dacă un interes al unui client e sau nu e legitim. Din discuţiile avute cu avocaţi, n-am reuşit să aflu dacă există vreo altă reglementare (sau vreun ghid de etică în avocatură) care să expliciteze acest aspect. Cu alte cuvinte, nici avocatul n-are cum şti dacă se bagă-n vreun rahat, atunci când preia reprezentarea intereselor unui client.* Asta e o deficienţă de sistem, pe care-ar fi bine s-o remediem, indiferent de ce se-ntâmplă în acest caz concret. E doar păcat c-a fost nevoie de-o asemenea zguduială ca să ne dăm seama ce lipseşte!

Procurorii
În aceleaşi cercuri în care mă învârt eu, există şi percepţia că procurorii şi-au dat încă o dată măsura mentalităţii de călăi fără suflet. Unii oameni au considerat că e foarte bine aşa, pentru că „unde-i lege, nu-i tocmeală.” Alţii au considerat că-i foarte rău să mergi înainte aşa, ca tancul, fără atenţie la nuanţe şi detalii. Cert este că ştim cazuri de procurori abuzivi. Până la cazul concret al dlui Roşu, însă, a mai existat în opinia publică şi părerea că există mijloace suficiente pentru a opri astfel de abuzuri. Însă, odată cu acest caz, a (re)apărut îndoiala, pentru c-au ajuns în spaţiul public câteva probe dubioase, care acuză nerespectarea unor elemente de bază ale ideii de Justiţie funcţională şi corectă—garanţiile procesuale şi autoritatea de lucru judecat. Adică a reapărut temerea că există procurori care fac un fel de poliţie politică, ceea ce e profund inacceptabil.

Cu alte cuvinte, cred că şi-aici avem de învăţat că încă nu există un standard al eticii profesionale în procuratură. Ar trebui să existe o limită dincolo de care un procuror să nu poată trece, în dorinţa sa de-a obţine o condamnare. Concret, în acest caz, se vorbeşte despre declaraţii de martor în care nişte judecători ar fi „recunoscut” că, în trecut (circa 10 ani în urmă), ar fi emis nişte hotărâri judecătoreşti „greşite.” Trec dincolo de faptul că o astfel de declaraţie pune sub semnul întrebării autoritatea de lucru judecat, din moment ce hotărârile alea (chiar greşite de-ar fi fost ele!) încă n-au fost desfiinţate de o instanţă superioară. Zic că mie mi se pare greşit ca un procuror (oricine ar fi el/ea!) să folosească un astfel de tertip, indiferent cât de nobil i s-ar părea obiectivul de-a trage pe cineva la răspundere—nu îndrepţi o fărădelege printr-o altă „fărădelege”!

Judecătorii
Nu în ultimul rând, în cercurile în care mă învârt eu, a mai apărut o percepţie dezonorantă faţă de judecători. Mai exact, unii oameni au emis reproşul că judecătorii ar fi acceptat probele dubioase din rechizitoriul procurorului—acele declaraţii de martor care pun la îndoială autoritatea de lucru judecat. Alţii au emis reproşul că judecătorii n-ar fi stăruit până la capăt în lămurirea situaţiei avocatului, din perspectiva interesului legitim pe care îl apăra acesta din urmă, în beneficiul clienţilor săi. În tot acest scandal, încă n-am auzit vreo opinie pozitivă faţă de judecători, iar asta ar trebui să dea de gândit. (Pardon, a apărut o astfel de opinie, însă ea venea de la nişte procurori, deci poate fi suspectată drept o opinie interesată, aşa că prefer s-o dau deoparte.)

Cred că e foarte important de scos în evidenţă că e nevoie de nişte standarde de etică profesională pentru judecători, mai cu seamă în privinţa aprecierii probelor, în privinţa stăruinţei de-a afla adevărul judiciar, în privinţa stabilirii răspunderii şi în cea a individualizării pedepsei. Dacă legea nu e suficient de clară, mi se pare că e de datoria judecătorului (în sens moral, nu neapărat juridic) să nu lase nicio piatră neîntoarsă—atunci când pronunţă hotărârea, să fie limpede ca lumina zilei pentru ce anume (nu) răspunde omul care-a fost judecat. Justiţia nu trebuie doar făcută undeva şi pusă pe hârtie, ci e de dorit să fie şi percepută ca îndeplinită şi împlinită, să poată fi înţeleasă şi trăită de publicul larg. (Ştiu bine, ar fi de folos ca motivarea să fie publicată încă de la data pronunţării, dar ăsta e un detaliu de jurişti, nu-i ceva pe înţelesul omului obişnuit.)

Viitorul?
Aşadar, jocul de cuvinte din titlu nu-i chiar gratuit. Cazul dlui Roşu ne-a arătat că Justiţia se află într-o stare alarmantă, pentru că fiecare din cele trei profesii (ori bresle) se confruntă cu nişte deficienţe adânci, care mi-e teamă c-au fost ignorate mult prea multă vreme. Nu-i deloc productivă inducerea (ori menţinerea sau perpetuarea) unei stări de conflict între aceste trei profesii; învinovăţirile colective n-au cum să ducă la ceva bun, mai ales dacă nicio parte nu-şi asumă propriile defecte. Tot anul ăsta, într-un alt text, aplaudam procesul prin care vedeam eu că profesiile juridice reuşeau să depăşească gândirea în silozuri; acum, pare că procesul ăsta s-a înfrânat ori (cine ştie?, sper să nu!) poate chiar s-a inversat. Aş zice că situaţia asta e pe placul unor oameni care nu-şi doreau ca Justiţia să continue într-o direcţie pozitivă, da' n-am dovezi...

Da, sunt conştient că buturuga mică poate răsturna carul mare, însă eu sper că Justiţia nu-i un simplu car, iar cazul Roşu nu-i doar o buturugă. Cred că-i mai degrabă un serios semnal de alarmă. Şi-mi doresc tare mult, ne doresc tuturor, să vedem că anul 2021 va începe cu un fel de consfătuire între oameni de-nţeles din cele trei profesii—o consfătuire în care să-şi asume un proces de corectare a deficienţelor! Poate că se vor naşte nişte asociaţii profesionale preocupate de conceperea şi stabilirea unor standarde de etică profesională; sau nişte grupuri de lucru care să elaboreze îndrumări şi clarificări în privinţa limitelor discutate mai sus; ori un consens privind adoptarea de noi reglementări legale. Sau altceva—orice altceva decât blocajul încrâncenat pe poziţii conflictuale, că deja am pierdut vreo 3 ani în felul ăsta, iar statul pe loc aduce ruină. Aşa că închei anul cu o urare de înţelepciune şi conlucrare pentru construit o Justiţie mai bună! 🙂 Cu un pic de efort, putem face ca Zeiţa Justiţiei din fotografie să se îndrepte cu faţa spre dreapta ecranului, adică spre viitor 😉

sursa foto: ENCJ—European Network of Councils for the Judiciary

Notă explicativă:
*) O astfel de preocupare ar fi necesară şi în cazul altor profesii ori activităţi de reprezentare a intereselor, pentru că nicio evaluare de tip vetting sau due diligence (cu oricâtă bună-voinţă ar fi realizată ea) nu are cum să fie suficientă în sine ori de sine stătătoare, ci trebuie raportată faţă de un etalon sau un standard.