De fiecare dată când începe sau asist la o discuţie despre accesul la informaţii, am senzaţia că mă lovesc de un zid. La Berlin, contactul cu zidul ăsta, al controverselor legate de accesul la informaţii, este şi mai dureros! Eu n-am reuşit să extrag o concluzie clară din Conferinţa internaţională #ICIC2013 a agenţiilor specializate în promovarea şi protejarea accesului la informaţii 🙁 Însă lipsa concluziilor îmi spune mie că încă mai există muuulte oportunităţi neexplorate 😉
sursa foto: arhiva personală; #ICIC2013 s-a desfăşurat în Parlamentul Landului Berlin
Politic, sună tare bine să te baţi cu pumnii-n piept, în calitate de candidat în alegeri, că vei face lumină peste tot, că vei scoate la lumină toate „secretele.” Administrativ, însă, după ce ai fost ales, începi să-ţi dai seama că transparenţa asta nu-i aşa de simplă cum crede lumea! Mai cu seamă dacă procesele decizionale din măruntaiele instituţiei sunt alandala, în ciuda tuturor certificărilor (ISO, CAF/EFQM, SCMI) care dau bine la cartea de vizită a instituţiei…
Nesurprinzător, aşadar, toate controversele care iau naştere în discuţiile despre accesul la informaţii, fie la noi în ţară, fie la nivelul unor conferinţe internaţionale cu ştaif, se pot reduce la câteva întrebări simple pentru palierul administrativ din instituţiile publice:
- dacă ai obligaţia legală de-a deţine o informaţie, dar ai descoperit că n-o ai, nici în birou, nici în arhivă, nici în computer, nici măcar în minte, ce te opreşte să faci rost de ea, cât mai curând?
- dacă ai deja informaţiile la care eşti deja obligat de legislaţia în vigoare, iar ele sunt evident de interes public, conform aceloraşi legi şi bunului simţ elementar, ce te opreşte să le publici?
- dacă ai publicat deja informaţia într-un format (închis, protejat sau proprietar), ce sau cine anume te poate opri s-o mai publici o dată, de data asta într-un format deschis?
De-aici mai departe, după ce-ai trecut de hopul voinţei politice, apar controversele tehnice, legale (sau chiar legaliste!), despre cum protejezi datele personale, despre ce faci cu datele care privesc activităţile comerciale şi economice ale statului, despre ce înseamnă publicarea lor în format deschis, despre ce faci cu datele din sectorul privat, mai ales cele ale operatorilor care susţin servicii şi/sau utilităţi publice… Şi întrebările astea sunt legitime, dar ele sunt subordonate răspunsurilor de la cele 3 mari de mai sus, niciodată invers!
Desigur, în România, Avocatul Poporului e singura instituţie/autoritate publică abilitată să joace rolul de promotor şi protector al accesului la informaţii, însă eu am descoperit în 2002 că AvP nu voia—şi cred că nici azi nu doreşte 🙁 La nivelul instituţiilor publice din România, există 3 proceduri simple care pot creşte substanţial transparenţa, respectiv pot spulbera imediat toate controversele:
- decelarea listelor şi categoriilor de documente, din nomenclatorul arhivistic;
- separarea solicitărilor în baza Legii 544 de petiţiile în baza Ordonanţei 27; şi
- verificarea la sânge a aplicabilităţii excepţiilor privind accesul la informaţii.
Pe 28 septembrie, urmăriţi hashtag-urile #RTKD2013 şi #Legea544 pe orice canal de social media şi vom afla împreună cu ce fel de false probleme ne confruntăm în lume şi în România… Tema discuţiilor din acest an este chiar legată de rolul pe care îl au ori (nu) şi-l asumă agenţiile specializate în promovarea şi protejarea accesului la informaţii, respectiv modul în care-şi îndeplinesc atribuţiile—e posibil s-avem surprize 😉
){kind=link}
){kind=link}
){kind=link}
){kind=link}