Cum se mănâncă un eleANAFant? (RO, explicativ)

Cum se mănâncă un eleANAFant? (RO, explicativ)

. lectură de 3 min

După mărinimoasa-mi perorație de ieri, sigur că se naște întrebarea de ce-o mai fi nevoie de încă o agenție, de data asta specializată în administrarea bunurilor indisponibilizate și/sau sechestrate în cursul unor proceduri judiciare? Răspunsul meu e simplu: pentru că, de mai bine de 10 ani, ANAF nu e-n stare să-și îndeplinească atribuțiile! În acest interval de timp, pe motiv de ANAF neperformant, s-au născut mai multe agenții specializate. Așa că întrebarea mai serioasă ar fi de ce nu alegem să-ntărim capacitatea administrativă a ANAF, în loc de-a tot înființa instituții noi?

sursa foto: Arad 360°

În pregătirea lansării proiectului de lege pentru înființarea noii agenții, la Ministerul Justiției au avut loc discuții cu instituțiile echivalente din Franța, Olanda și Statele Unite. Ascultând eu cu foarte mare atenție, am concluzionat că atribuția de gestionare și valorificare a bunurilor indisponibilizate necesită un cadru instituțional care să depășească toate tarele și sechelele de care suferă ANAF: este nevoie de o instituție capabilă și eficientă, cu un personal bine pregătit și performant în materie de management public, condus/ă de un personaj portdrapel.

Să ne uităm un pic la eșecurile succesive ale ANAF și legislației fiscale, c-apoi putem mai lesne să ne lămurim:

  • în 2002, când Corpul de control al Premierului descoperea că existau consilieri generali în conflict de interese, ANAF n-a fost în stare să le verifice starea fiscală* și să le confiște averile obținute pe lângă lege;
  • în 2003, când a apărut scandalul Puwak, ANAF n-a fost în stare nici să identifice firmele, nici să descopere traseul banilor, nici să aplice vreo sancțiune, cu atât mai puțin să recupereze banii;
  • iar Parlamentul a fost incapabil să intervină, ci a lăsat la latitudinea Guvernului să legifereze conflictul de interese (prin angajarea răspunderii) și să-nființeze Autoritatea Națională de Control (prin restructurarea Guvernului);
  • în 2004, conștient de incapacitatea ANAF de-a face față complexității problemelor ridicate de averile nejustificate și (pe-atunci) nou-adoptatul Cod fiscal, Guvernul Năstase a-nceput să contempleze înființarea ANI (art. 72^1 propus aici);
  • în 2005, după ce dl Tăriceanu a devenit Premier, plecarea din guvern a „soluției imorale” PUR a condus la desființarea ANC, pentru că incomoda algoritmul de repartizare a mandatelor guvernamentale;
  • în 2007, când ANAF tot nu-și făcea treaba cum trebuie, iar presiunea Bruxelului îl incomoda pe dl Tăriceanu, volens-nolens, a dat undă verde înființării ANI, iar Parlamentul a legiferat;
  • în 2008-09, când au început anchetele din „dosarul transferurilor” și „mită pentru arbitri,” ANAF a tăcut mâlc, mulțumindu-se să distragă atenția opiniei publice cu ofensiva anti-maneliști (of, viața lu' Adi de Vito 😛 );
  • în 2011, când „regina” ANAF părea să se ocupe mai mult de „mulgerea” unor contribuții ilegale pentru finanțarea partidului, nu a intervenit nimeni să corecteze problema;
  • în 2014, când ANAF și-a ascuns neputința, incompetența sau lipsa dorinței de-a acționa în spatele secretului fiscal, găsirea unei soluții a rămas tot în sarcina Guvernului, în sensul înființării unei noi agenții.

Iar dacă istoricul ăsta nu e suficient de convingător, să ne gândim doar că agenția asta, pentru a putea gestiona corect toate bunurile indisponibilizate, sechestrate și, eventual, confiscate, trebuie să poată comunica perfect cu parchetele, cu poliția, cu oficiul împotriva spălării banilor, cu fiscul, cu departamentul anti-fraudă, cu primăriile; să poată crea o bază de date securizată, care să susțină nu doar comunicarea dintre toate aceste instituții, ci și o interfață prietenoasă către public, pentru a-și desfășura activitatea cât mai transparent; și să se poată ține de proceduri exacte și de-o planificare ca la carte!Așadar, pentru că e mult mai greu și mai costisitor să reformezi ANAF dintr-o dată, îl spargi în bucățele mai mici, ca pe proverbialul elefant 🙂 Scapi de procedurile de recrutare/selecție de personal care ar putea fi trucate, de procedurile de achiziții publice care ar putea fi inepte sau suspecte, ai șansa de-a aduce șef un profesionist, cu viziune… Eu așa cred, că opțiunea de-a înființa o instituție nouă e mult mai eficientă decât o eventuală încercare de-a reforma o instituție veche—păcat că proiectul de lege și expunerea de motive nu mă conving pe deplin 🙁

Actualizare, 23 noiembrie: Parlamentul a adoptat Legea privind înființarea Agenției; așteptăm promulgarea.

Notă explicativă
*) Unul dintre posibilele motive pentru care art. 109^1 din Codul de procedură fiscală, adoptat în 2003, conține o astfel de procedură.