You've successfully subscribed to Codru Vrabie
Great! Next, complete checkout for full access to Codru Vrabie
Welcome back! You've successfully signed in.
Success! Your account is fully activated, you now have access to all content.
Success! Your billing info is updated.
Billing info update failed.
Depolitizarea (RO)

Depolitizarea (RO)

. 7 min read

De la o vreme, să fie vreo 3-5 ani, mă sâcâie acest mit al depolitizării. Există un fel de efervescenţă a visării că, într-un mod magic, depolitizarea funcţiilor publice ne va rezolva o mulţime de probleme legate de prostiile pe care le zic şi le fac politicienii. O fi bună teoria, da' ştim bine că «practica ne mănâncă». Eu cred că-i ca o vânătoare fără sorţi de izbândă, pentru că drumul e teribil de îngust, iar dezechilibrarea e oricând posibilă. Există funcţii sau demnităţi publice (ba chiar şi unele private) unde e necesar să ai oameni politici, aşa cum există poziţii de autoritate şi/sau de decizie unde e chiar contraindicat. Numai că mitul presupune încredere oarbă în justeţea soluţiei de-a depolitiza totul, otova—iar generalizarea absolută nu-i niciodată o soluţie bună.

Istoric, cred că mitul ăsta îşi are rădăcinile la începutul anilor '90. [Dacă n-ai chef de speculaţiile mele pe teme de istorie recentă, poţi sări direct la soluţie.] Deşi poate că se perpetuează încă din anii 1850 încoace, prefer să discut doar varianta ultimilor 30 de ani: Cred că mitul ăsta s-a dezvoltat tocmai din cauză că noi n-am avut o lustraţie făcută pe bune. Adică ţin minte că oamenii aveau alergie la ocuparea funcţiilor publice de către foşti membri PCR şi/sau acoliţi ai Securităţii. Speculez că transformarea FSN în partid politic a suscitat şi mai multă neîncredere în capacitatea reţelelor de partid de-a pune oamenii potriviţi în funcţiile potrivite. Emoţional, oamenii au început să respingă chiar şi ideea de partid. Apoi, au apărut exemplele de putere discreţionară (cu efecte toxice), care au întărit percepţia: o prostie colo, un abuz de putere dincolo...

Senzaţia mea e că oamenii au ajuns să privească partidele politice ca pe nişte instrumente de avansare accelerată în carieră. În loc să aştepţi 20 de ani pentru a dovedi că eşti bun într-un domeniu şi că meriţi să fii şef, investeşti doar vreo 5 ani în munca de partid, iar partidul te răsplăteşte cu un post de şef, chiar dacă nu te pricepi deloc în domeniu. E o relaţie din care câştigă şi arivistul sau carieristul, dar şi partidul. Nu va muri prea curând mecanismul ăsta, pentru că există şi cerere, şi ofertă. Pierd doar alegătorii, care se procopsesc cu (câte) un prost (sau neglijent, inert, inept ori incapabil sau chiar rău-voitor) pus într-un post de conducere. Şi rezultatul este că toată lumea îşi pierde încrederea, nu numai în partide, ci şi în instituţii.

Un corolar al acestei situaţii e că oamenii obişnuiţi nu mai au încredere nici în mecanismele de participare publică, iar prezenţa la vot scade constant. Un alt corolar este că apare o formă de corupţie care e menită să acopere prostiile, iar această formă se extinde ori se răspândeşte şi înspre corupţia care acoperă nedreptăţi ori abuzuri. Cel mai simplu exemplu (ipotetic!) care-mi trece prin cap e un prost de la partid care-a decis (în eroare) să-i retrocedeze o parcelă de pământ lui Popescu în loc de Popsinescu. Se căciuleşte la un şef din partid să-i acopere greşeala, să nu se afle, să nu cumva să-şi piardă postul. Şeful de la partid se foloseşte de reţeaua sa de relaţii şi chiar acoperă pocinogul, da' realizează că poate face acelaşi lucru şi în relaţia dintre Georgescu şi Vasilescu, pentru un bănuţ în plus.

Toate lucrurile astea întăresc percepţia publică despre cât de rele sunt partidele, cât de rea e politica de partid şi cât de bună ar fi depolitizarea. Chestiunea mai e „umflată” şi de oamenii din societatea civilă, cu idealurile lor despre ce-i corect şi ce nu. Treptat, nişte activişti «mai catolici decât papa» ajung şi ei să se folosească de instrumentul de avansare accelerată în carieră numit partid. Ajung şi ei în poziţii de conducere şi, cu cele mai bune intenţii, propun mecanisme meritocratice de depolitizare, însă se lovesc de-o problemă: În atâţia ani de trăit cu „politizarea cea rea,” specialiştii ăia buni fie s-au cărat din ţară, fie s-au radicalizat ca activişti anti-partide. Au mai rămas câţiva, care ar putea ocupa acele funcţii publice pe criterii meritocratice, da' nu pot nici măcar candida, pentru c-ar da naştere unor conflicte de interese cât casa, chiar pe relaţia cu propovăduitorii mecanismelor de depolitizare.

Adică, la o analiză mai atentă, descoperi că, perfect nesurprinzător, generalizarea absolută a depolitizării e o soluţie problematică, pentru că se loveşte de două obstacole monumentale: unul e lipsa de încredere, deja îndelung înrădăcinată în societate; celălalt e lipsa acută de resurse umane cu care să pui în practică soluţia. Subliniez încă o dată că aşa se văd lucrurile de la mine, fără să fi pus cu adevărat mâna pe cifre, analize, studii şi rapoarte—e doar percepţia mea! Dacă există măcar un sâmbure de adevăr în ce-am speculat eu aici, înseamnă c-ar fi bine ca discuţia despre depolitizare să fie nuanţată, atât la nivel declarativ, cât şi la nivel operaţional. C-ar fi bine să găsim o modalitate de-a departaja care sunt poziţiile de autoritate ori de decizie unde soluţia asta merită să fie aplicată, respectiv condiţiile în care ea poate să fie aplicată.

Aş porni departajarea asta de la distincţia pe care o fac juriştii între deciziile de legalitate şi cele de oportunitate. La o extremitate, deciziile de oportunitate sunt teribil de individuale—dacă mă vaccinez, dacă emigrez, dacă îmi cumpăr maşină de spălat, dacă fac un doctorat etc. Însă pe noi ne interesează deciziile de oportunitate politică, în care un reprezentant (politic) alege (pe baza mandatului primit de la alegători) ce i se pare că e mai bine, pentru un întreg grup de oameni (inclusiv cei care nu l-au ales), într-o anumită situaţie ori pentru o anumită perioadă de timp. La extrema cealaltă, deciziile de legalitate sunt teribil de specializate—doar un judecător poate face diferenţa dintre o crimă odioasă, o ucidere din culpă, un omor prin imprudenţă sau o legitimă apărare încheiată cu moartea unui om. Dar pe noi ne interesează deciziile de legalitate administrativă, unde un funcţionar decide (pe baza mandatului reglementat în lege) ce e de făcut într-o anumită situaţie ori într-un anumit context, indiferent de cât de mulţi oameni ar putea fi afectaţi.

Dacă e clară împărţirea asta, atunci putem analiza orice funcţie sau demnitate publică (ba chiar şi pe cele private), orice poziţie de autoritate ori de conducere ori de decizie:

  • Dacă atribuţiile asociate acelui post sunt preponderent legate de nişte decizii de legalitate, e clar că acolo avem nevoie de oameni nepartizani, oameni care să fi fost învăţaţi să gândească neutru, oameni care să fi fost selectaţi şi recrutaţi tocmai pe baza unor criterii lipsite de părtinire—acolo are sens să discutăm despre depolitizare şi să facem tot ce se poate pentru a asigura populaţia că mecanismul e de încredere.
  • Dacă atribuţiile sunt preponderent legate de nişte decizii de oportunitate, dimpotrivă, acolo avem nevoie de oameni care să ştie cum să deceleze curente de opinie, să aibă nas pentru direcţia în care se îndreaptă majoritatea, să aibă în sânge înţelegerea ideii de reprezentare şi capacitatea de-a comunica mai ales deciziile impopulare—acolo chiar n-are sens să discutăm despre depolitizare, pentru că nu-i credibil.
  • Dacă atribuţiile sunt legate într-o proporţie sensibil egală (adică 55-45% sau chiar şi 40-60%) şi de deciziile de legalitate, şi de cele de oportunitate, e foarte probabil că ne aflăm în faţa unor posturi de management, de obicei cu durată strict determinată, pentru care avem mecanisme de selecţie bazate pe profesionalism—şi are sens să discutăm nu doar criteriile de selecţie, ci şi dacă oamenii din comisia de selecţie decid pe legalitate sau pe oportunitate.

Important e să nu ne fie teamă de politică, ci de partizanat! Şi să nu fetişizăm depolitizarea, zic... Uite, putem analiza şi două exemple care ne sâcâie obsesiv: prefecţii şi membrii Curţii Constituţionale.

  • După mintea mea, din moment ce prefecţii controlează legalitatea actelor emise de administraţia locală şi de serviciile deconcentrate, ar avea sens să fie funcţionari specializaţi, nepartizani. N-are nicio relevanţă faptul că „reprezintă Guvernul în teritoriu,” iar „Guvernul e politic”—pentru că prefecţii nu au un mandat de reprezentare primit de la alegători, ci un mandat de execuţie, reglementat chiar prin Constituţie.
  • Tot după mintea mea, membrii Curţii Constituţionale au de „judecat” chiar oportunitatea măsurilor adoptate de politicieni prin lege, în ciuda faptului că mandatul lor nu e primit direct de la alegători ori a faptului că etalonul faţă de care judecă e Constituţia. De fapt, ei „judecă” doar ce e inoportun, că de-asta se numeşte „legiferare negativă” ceea ce fac ei—iar legiferarea (chiar şi negativă) e un act eminamente politic.

Închei aici, că deja am scris prea mult. Speranţa mea e că am oferit o soluţie care să funcţioneze bine şi în practică, nu doar în teorie. Sigur că analiza atribuţiilor din fişa postului nu-i chiar «floare la ureche», însă nici promovarea sau perpetuarea unui mit nu face bine. Şi mai e de reţinut un lucru important: Numirile politice au darul de-a putea aduce în sistem oameni noi, care sunt cruciali pentru succesul oricărei reforme, chiar dacă nu-s excelent de bine pregătiţi. Fără oameni noi, n-are cine să provoace gândirea învechită, n-are cum să se schimbe paradigma cu „aşa se fac lucrurile la noi” ori cea cu „merge şi-aşa.” Să iei decizia politică de-a depolitiza administraţia exact atunci când ai nevoie de mecanismele prin care să aduci oameni noi (vezi obstacolul privind resursa umană) înseamnă imaturitate sau chiar obtuzitate managerială. Poţi restabili încrederea în administraţie folosind şi alte mijloace decât mitul depolitizării. «A bon antandior saliu!», vorba lui Caragiale 😉

sursa foto: arhiva personală, Bucureşti, aprilie 2020