Despre patimi (RO)

Fără să fiu foarte religios, cred că sunt creştin—adică, da, cred că există o formă de dumnezeire, da, mă-nchin când intru într-o biserică (mai degrabă în scop turistic), da, ţin sărbătorile importante, cum ar fi Paştele şi Crăciunul, însă nu ţin post, nu mă-nchin de fiecare dată când trec prin faţa unei biserici, nu mă manifest public din punct de vedere religios. Ba chiar mi se par nelalocul lor relatările care-mi sunt băgate pe gât cu forţa, despre politicieni, vedete, reporteri, curve care se închină pe micul ecran, în faţa omniprezentului sobor de preoţi, în timp ce habar n-au de vreo povaţă biblică pe care le-ar putea-o povesti copiilor lor, atunci când ar fi nevoia mai mare… Însă nu-i treaba mea să le fac educaţie!

sursa ilustraţiei: Fredo & Pid’jin

În urmă cu o lună şi ceva, am avut parte de-o mare dezbatere, cu mare vâlvă, despre clasa pregătitoare, inclusiv despre educaţia religioasă pentru preşcolari. Neavând copii, aş putea spune că nu mă afectează, dar adevărul este că lipsa educaţiei religioase mă pocneşte în ochi cu ocazia fiecărei sărbători prezente pe micul ecran al ştirilor, al programelor culturale ori de divertisment. Şi m-am săturat să văd atâta religiozitate preţioasă, atâta prostie pe fiecare pixel, toată vărsată în căpşorul copiilor, când adulţii ar avea nevoie de asemenea educaţie, când modelele noastre sociale ar trebui să exerseze moderaţia, când televiziunea şi statul ar trebui să fie seculare!

Întâmplător, în perioada asta, am fost plecat prin ţară, cu o caravană de evenimente dedicate (anti)corupţiei din administraţia locală. Pe fond, nu m-a surprins faptul că toată lumea acuză deficienţele educaţiei (atât ale celei formale, cât şi ale celei nonformale), însă m-a surprins cât de sus se află această acuză în topul nemulţumirilor, aproape la egalitate cu proasta aplicare a legilor, influenţa politicului, selecţia personalului pe alte motive decât competenţa şi deficitul de finanţare/salarizare. Şi m-a mai surprins un lucru: că toate aceste nemulţumiri sunt plasate în afara spaţiului de control personal, acolo unde alţii decid sau dictează! [Şi iar mă gândesc la diferenţa dintre mentalitate şi atitudine…]

Degeaba ştim să explicăm că educaţia pentru integritate ar trebui să se facă şi în şcoală, şi în biserică, şi în formarea profesională, şi prin discursul formatorilor de opinie, dacă răspunsul la întrebarea „unde ar trebui să-nceapă?” este „cât mai devreme, la grădiniţă!” Acest gen de răspuns pune sarcina educaţiei în afara spaţiului de control personal, în mâinile unor instituţii cu prescurtări ridicole (MECTS, BOR, INA/ANFP ori CNFPA), în loc să sublinieze responsabilitatea fiecăruia dintre noi pentru educaţia (informală?) pe care le-o oferim copiilor noştri—pentru că n-avem chef să ne facem timp, pentru că ni se pare că ni se cuvine, pentru că vrem şi aşteptăm să ni se dea?!?

Ei, bine, ce ni se dă e sub orice critică, şi la TV, şi la clasa pregătitoare 🙁 Rezultatul este că toată lumea mimează nemulţumirea, dar merge în fiecare zi la Templu, să mai târguiască un pic, să mai ungă pe cineva sus-pus, să mai ciupească un chilipir… Iar atunci când vine Cineva să dărâme Templul, să cureţe piaţa de şpagă, uităm de toate nemulţumirile cu educaţia, ne ultragiem în faţa tupeului acelui Om, Îl dăm pe mâna Sinedriului, Îl punem pe-acelaşi taler cu un alt Barabas, ne spălăm pe mâini şi mai aşteptăm vreo 300 de ani până se găseşte cineva să ne deschidă ochii asupra faptelor Lui—desigur, cu forţa… Aş zice că, în loc să mai pătimim public, ar fi mai bine să dărâmăm Templul care se află în fiecare dintre noi—altfel, în veci n-o să ne luminăm copiii 🙁