Dialogul x.0 (RO)

Mă sâcâie un gând, de ceva vreme: trecem printr-o criză a dialogului și, în loc să căutăm soluții pentru a aduce oamenii împreună, să dialogheze cu adevărat, noi oferim platforme și oportunități pentru lungi serii de monologuri separate și (foarte probabil) disparate. Nu cred că-i doar efectul pandemiei—criza asta, a dialogului, are niște rădăcini mai vechi. Mi-aduc aminte că am mai trăit așa ceva—prima dată, destul de intens, prin 2004-05, parcă; «așa ceva» însemnând senzația asta, foarte adâncă, de iritare în fața unei serii de monologuri, care-i deghizată drept dialog...

Observația mea pornește de la explozia de podcasturi din jurul meu și de la ariciul de duminica trecută. În urmă cu 3 ani, când am început experimentul de podcast cu Paul (Ipoteze în căști), doar pe el și pe încă o prietenă comună îi știam mari consumatori de astfel de producții. Pe vremea aia, eu abia dacă ascultam un episod de podcast pe lună; acum, ascult cel puțin unul pe zi! Sigur că pandemia a exacerbat acest fenomen al consumului de podcast, iar consumul a stimulat și producția—dacă nu mai ai contact social, cauți un fel de înlocuitor; iar în piața înlocuitorilor (adică în piața podcasturilor), apare competiția; în plus, tehnologia a avansat suficient de mult, încât e-aproape la fel de ușor să-ți faci un podcast azi, pe cât era să-ți faci un blog în urmă cu 10-15 ani.

Așadar, scriu gândurile astea (auto)critice din perspectiva unui scriitor de blog și realizator de podcast, care are în spate și o experiență de vreo 20 de ani de training în diverse procese de consultare publică: Nu am avansat în direcția bună, ci doar ne-am diversificat la un nivel care ne dă iluzia dialogului (pentru că, de fapt, e o serie de monologuri la care doar avem acces, la care putem fi doar martori tăcuți); iar dialogul propriu-zis încă rămâne la stadiul de aspirație sau deziderat. Îmi propun să găsesc o soluție până la toamnă—altfel, m-aș simți eu un impostor! Însă, pentru a găsi o soluție, e nevoie să înțeleg cauzele problemei, ceea ce nu cred că pot face de unul singur...

Hai să ne gândim împreună! Ieri dimineață, citeam aceste cuvinte: „Deși nu este o încadrare științifică, aș putea spune că suntem în era 2.0 și mai avem mult până la politici publice 4.0.” Nu pot ști la ce «încadrare» (sau taxonomie) se referă Tavi Rusu în acel text, însă pot arăta exact la ce mă duce pe mine cu gândul. Când văd scris „era 2.0,” eu mă gândesc la definițiile lui Hosch și Getting, ambele din 2007; când văd scris „politici publice 4.0,” eu mă gândesc la Felberg, 2017. Și, pe baza lucrurilor scrise în cele trei linkuri (care n-or fi cele mai potrivite, da' sunt cele pe care le-am găsit eu*), mie mi se pare că încă suntem la nivelul 1.0, cel în care utilizatorul doar citește/ascultă un monolog, fără vreo garanție privind dialogul propriu-zis.**

Accentuez un pic: E de esența nivelului 1.0 (la care mă refer eu) că nu-l pot întreba pe Tavi Rusu la ce «încadrare» se referă el (nu, nu, secțiunea de comentarii din josul textului nu-i de nivel 2.0). Tot de esența nivelului 1.0 (la care mă refer eu) este faptul că, dacă-l pot întreba, iar el chiar îmi răspunde (în comentarii), textul publicat nu suferă o modificare/adaptare/ajustare imediată. La nivelul 2.0 din paradigma mea, nu doar că mi-ar fi garantată posibilitatea de-a-l întreba, ci mi-ar fi garantat (în plus!) faptul că el chiar mi-ar răspunde complet și corect. La nivelul 3.0, pe baza dialogului dintre noi, textul inițial ar suferi modificări (optimizări?) imediate, automatizate. La nivelul 4.0, am ajunge cu adevărat să co-creăm (împreună) textul inițial.

Revin la ce mă sâcâie, după ce-am expus și factorul declanșator (mulțumesc, Tavi!) pentru transformarea iritării mele într-un text publicat pe blog. Noi am fost crescuți în nivelul 1.0, cu ziare și manuale, radio și TV; blogurile și podcasturile sunt doar o adaptare a nivelului 1.0 la progresul tehnologic. Doar o parte infim de mică a conferințelor și cursurilor din lumea reală s-ar putea califica la nivelul 2.0 (nici măcar ce fac eu în training nu-i acolo, cu adevărat!). Pentru a răspândi practicile de la nivelul 2.0 și pentru a crește la 3.0, avem nevoie de un grad de încredere mult mai ridicat decât există acum în societate (de ascultat cu Bogdan Voicu sau de citit cu Claudiu Tufiș).

Nu știu dacă platformele de tip TikTok sau Clubhouse (ori altele din ultima generație) pornesc direct de la nivelul 2.0—senzația mea e că nu, pentru că-mi par niște canale media gândite pentru producții de fals dialog (serii de monologuri deghizate drept dialog). Îmi pot explica această «inerție» prin faptul că aceste platforme sau canale au fost create de oameni crescuți în nivelul 1.0, care cu greu își pot imagina viața trăită la 2.0—un foarte bun exemplu este că roboții telefonici ori boții paginilor de web, gândiți special ca să le dea răspunsuri instante utilizatorilor, la orice întrebare, nu-s agreați nici chiar de oamenii din generația Y (cu atât mai puțin de cei din generația X!), care și ei caută să discute cu un operator uman.

Însă pot să-mi imaginez că oamenii din generația Alpha se vor răscula, dacă noi păstrăm mijloacele de comunicare la nivelul 1.0. Pentru ei, e nevoie să facem un efort serios și conștient de extindere foarte bine planificată pe nivelul 2.0, până prin 2035, când cei mai mulți dintre ei se vor afla deja la majorat, pășind în lumea reală. Tot pentru ei, dar și pentru cei din generația Beta (majoritatea nenăscuți încă!), e nevoie să ne planificăm evoluția la nivelul 3.0, până prin 2050. Și, pentru toate astea, avem la îndemână, în zilele noastre, un singur instrument care aduce, cât-de-cât, a 2.0—consultările și/sau dezbaterile publice (cu referire inclusiv la Legea 52/2003).

Deocamdată, viziunea asta lipsește din spațiul public de la noi (cu excepția unor instrumente cu care și/sau pe lângă care abia începem să experimentăm și, notabil, cu excepția discuției despre digitalizare***), din cel puțin trei motive la care mă pot gândi eu:

1. încă nu există liderul care să formuleze în mod credibil, aplicat, o astfel de viziune—și nu contează dacă liderul acesta ar (pro)veni din politică, administrație, afaceri ori din societatea civilă;
2. încă nu există nivelul de încredere care să permită aplicarea în practică, onestă și corectă, a singurului instrument de care dispunem (scandalurile politice din ultima vreme confirmă);
3. încă mai există un fel de entuziasm, nestăvilit și orb, care ne face să credem că deja am trecut en fanfare de nivelul 1.0, blocându-ne capacitatea de analiză critică asupra realităților din teren.

Simt nevoia de discuție, de conversație, de dialog sincer și deschis, în care să fie mai important să ne ascultăm nevoile și aspirațiile decât să găsim soluțiile ori să impunem o agendă specifică. Pentru a ajunge la nivelul ăsta de ascultare, cred că e nevoie de concertare, adică de intenție de cooperare și de focus pe anticiparea unor provocări de viitor. Iar concertarea necesită răbdare și planificare, energie și resurse, experimentare, chiar și educație/instruire. Nimeni nu are (încă) o baghetă magică, pentru a rezolva tot—dar, împreună, putem construi un proces (din) care să (se) nască soluții pentru tot ce ne sâcâie. Cu condiția să ne acordăm timp, să putem crește împreună! Chiar și-n condiții adverse, ca un copăcel printre betoane 😉

PS Știam eu că mai era ceva: Pe măsură ce scade încrederea și se îngustează punțile de legătură și dispar oportunitățile pentru un dialog structurat, cu miez, cu noimă, pe-atât cresc, mai abitir, volumul și numărul, frecvența și virulența monologurilor. Cu alte cuvinte, chemarea la dialog, concertarea, sunt niște factori de igienă—despre care am amintit chiar vinerea trecută. [O nouă abordare despre încredere a apărut în acest discurs TED/Marcos Aguiar, care face o distincție extrem de interesantă între bionic și digital, cu referințe la cavalerii Jedi 😉 Similar, o nouă abordare despre comunicare/consum de internet a apărut într-o cercetare universitară București-Oxford, descrisă pe Mindcraft Stories, unde mi-a atras atenția cuvântul nivelare.]

Note explicative:
*) Prima oară când mi-am pus întrebarea (în mod serios) despre distincțiile dintre 1.0, 2.0 etc. a fost (abia) în 2014; apoi, la sfârșitul lui 2018, chiar am folosit aceste distincții într-un training pe care l-am ținut la Tirana, în Albania.
**) Atenție, nivelurile discutate aici nu se confundă cu cele din Theory U, de la Otto Scharmer, chiar dacă există câteva asemănări puternice, iar ce scriu eu chiar (te) poate duce (cu gândul) la o (posibilă/eventuală) convergență între modele.
***) Sunt nevoit să atrag atenția asupra faptului că digitalizarea despre care se discută la noi e mai degrabă un efort de îmbunătățire a infrastructurii, astfel încât să susțină mai multe procese de nivel 1.0, în timp ce-ar fi nevoie, concomitent și simultan, de o evoluție care să privească și substanța—mai întâi, prin extinderea proceselor de tip 2.0, apoi prin evoluția la procesele de tip 3.0.

sursa foto: arhiva personală, terasa unui hotel din Tirana, noiembrie 2018