You've successfully subscribed to Codru Vrabie
Great! Next, complete checkout for full access to Codru Vrabie
Welcome back! You've successfully signed in.
Success! Your account is fully activated, you now have access to all content.
Planificare aveţi? (RO)

Planificare aveţi? (RO)

. 4 min read

Care-i hiba? Unde-i buba? Ce nu reuşesc să-nţeleagă politicienii noştri despre constituţionalism? Pe 6 mai, Curtea Constituţională a României găsea OUG 34 integral neconstituţională, pentru că depăşise limitele art. 115, alin. 6 din Constituţie. Pe 21 aprilie, Curtea Constituţională a Bosniei-Herţegovina arăta că un ordin al agenţiei pentru protecţie civilă încălcase dreptul constituţional la libertate de mişcare. La 13 aprilie, Curtea Constituţională a Republicii Moldova demonstra că angajarea răspunderii Guvernului se făcuse greşit, fără aportul corect constituţional al Parlamentului.

Toate aceste decizii de neconstituţionalitate se referă la acţiuni sau decizii ale politicienilor în „lupta” lor cu starea de urgenţă, în vremea pandemiei de coronavirus. Cum e posibil ca politicienii să nu fie atenţi tocmai la litera şi spiritul Constituţiei, într-o criză similară, în 3 ţări diferite? Zău aşa, nu-i mare filozofie să citeşti două texte puse unul lângă altul şi să le verifici conformitatea, să-ţi răspunzi onest la întrebarea dacă textul pe care-l propui spre aprobare (lege, hotărâre, ordin) se încadrează în limitele textului constituţional (!) care-i deja în vigoare. Zău că nu-i greu—am demonstrat chestia asta pe 29 aprilie, într-o discuţie cu textele pe masă. Concluzia la care-am ajuns cu o săptămână înaintea CCR (şi pentru care nu era nevoie să fim doctori în drept) a fost că

E posibil să descoperim că există elemente de ilegalitate în decretele prezidenţiale prin care s-a instituit şi s-a prelungit starea de urgenţă ori în hotărârile parlamentare de încuviinţare a stării instituite. E posibil să descoperim că ordonanţele de urgenţă au elemente de neconstituţionalitate.

Sunt convins că, dacă aveam acces la celelalte studii de caz, am fi ajuns la concluzii similare şi pentru deciziile CCBiH sau CCRM. De ce n-au făcut şi politicienii noştri la fel? O variantă este că, fiind prea grăbiţi să facă «ceva», politicienii nu mai fac o verificare precum cea descrisă mai sus. Altă variantă este că, indiferent dacă-s grăbiţi ori ba, politicienilor nu le pasă de această verificare. Eu cred că politicienii noştri dispreţuiesc* legile şi cetăţenii, motiv pentru care se simt îndrituiţi să nu dea socoteală nimănui, să decidă absolutist, în perfectă lipsă de respect faţă de statul de drept şi drepturile omului 🙁 Asta-i hiba! Aici e buba! Ei tot aşa acţionează şi când nu se grăbesc. Lor tot aşa nu le pasă. Însă, acolo unde nepăsarea ar mai putea fi corectată prin educaţie, mi-e teamă că dispreţul e mult mai greu de reeducat 🙁

Totuşi, nu se poate să nu existe o soluţie! Cheia e în planificare—părerea mea: Erau chemaţi politicienii să rezolve o criză prin deciziile lor? Da. Era legitim să ia decizii rapide? Da. A fost legal/constituţional să decidă grăbit, nepăsător şi dispreţuitor? Nu, evident! Puteau ei face altceva? Da, negreşit! În vremuri liniştite, înainte de criză, ar fi putut să se pună cu picioarele-n ligheanul cu apă rece şi să-şi imagineze pe-ndelete tot ce-ar fi putut merge prost. „Să steie strâmb, ca să poată gândi drept,” cum se spune în popor. Să găsească soluţiile adecvate.** Apoi, riguros constituţional, să facă un plan aplicabil pe timp de criză, unul just in case, pentru că vedem că deciziile just in time pot fi profund greşite (vezi încă o dată discursul dnei Margaret Heffernan).

„Un plan de luptă n-are nicio valoare, dar planificarea e nepreţuită.” Se spune că Dwight Eisenhower ar fi auzit cuvintele astea din gura altor militari de carieră, între 1950-57. Varianta pe care-o ştiam eu sună un pic altfel: un plan de luptă nu mai valorează nimic după ce s-a tras primul glonţ; dar, fără planificare, nu ştii ce să faci imediat după ce s-a tras primul glonţ, că nu-i totuna din ce direcţie s-a tras. Politicienii noştri, îndrăgostiţi de limbajul cu iz cazon şi de intervenţiile cu damf militar, au intrat în „lupta” cu pandemia fără planificare, n-au ştiut ce să facă «după ce s-a tras primul glonţ», iar deciziile lor pripite (neconstituţionale) ne-au adus deservicii nouă, cetăţenilor—adică ne-au încălcat drepturile şi libertăţile fundamentale 🙁

Dacă e de-nvăţat o lecţie din întâmplarea asta, apoi ea se leagă de ce urmează să ni se-ntâmple în alegerile locale şi parlamentare care urmează: Aş vrea să văd că le cerem politicienilor planuri serioase just in case, poate chiar strategii pentru 2025 făcute «cu mintea-n cap», discuţii oneste şi transparente despre măsuri „curat constituţionale” 😉 Să repare hibele şi să vindece bubele, înainte de-a ne plesni în faţă! Aşa mi se pare preferabil, onorabil, agreabil, admirabil—şi pentru noi, cetăţenii, şi pentru ei, politicienii.

Note explicative:
*) Poate că politicienii noştri n-au avut unde/când să-nveţe să iubească legile şi cetăţenii, cetăţenia activă, democraţia participativă, statul de drept. Dar nici n-au făcut efortul de-a învăţa lucrurile astea „la locul de muncă.” Au preferat să desconsidere şi-au ajuns să dispreţuiască. Părerea mea! Iar părerea asta mi-e întărită şi de modul în care politicienii gestionează în spaţiul public propunerile venite de la INSP ori de la MAI—parcă n-au înţeles că restrângerea exerciţiului unor drepturi se poate face numai prin lege; parcă n-au înţeles că, în acest caz, OUG chiar nu echivalează cu legea adoptată de parlament; parcă n-au înţeles că, pe timpul stării de alertă, nu pot adopta ei restricţii ori relaxări care nu-s prevăzute de lege.
**) Se pune întrebarea dacă merită să renunţăm la libertăţi individuale pentru binele colectiv. Un posibil răspuns ni-l oferă dna Huang Hung, însă nu-i o reţetă aplicabilă universal. Soluţia corectă, în cadrul fiecărui context constituţional, poate fi găsită numai prin dialog. Părerea mea e că, pentru găsirea acestei soluţii în Uniunea Europeană, merită să facem eforturi echivalente cu Convenţia pentru Viitorul Europei de la începutul anilor 2000: vreo 4-5 ani de discuţii cu toată lumea, peste tot—numai să n-ajungem la un alt eşec, dacă subiectul e tratat tot în cheie populistă 🙁

sursa foto: camera telefonului meu, blat de masă din grădina Restaurantului Nicoreşti, ianuarie 2020
bonus: there is a crack in everything—that's how the light gets in!