Dida (RO)

Eram copil și cred că era primăvară. Stăteam pe treptele de la intrare, cu mama, pe vremea când ea încă mai putea să meargă. Așteptam să vină microbuzul care mă ducea la grădiniță, cred? Fie jucam fripta, fie cântam împreună „gugu-știuc // tu-ești turc” 🙂 Sau cânta doar ea, în timp ce eu mă chinuiam să fluier ca un guguștiuc, în ritmul acelui cântec de copii. Uneori, treceau prin fața porții—și ne dădeam binețe—fie nea Mihai, fie tanti Dida, vecinii de alături.

Erau anii '70. Nu existau cozi la pâine, lapte, parizer. Iar vânzătoarea de la alimentara din colțul străzii știa exact ce combinație de cafea să prăjească pentru mama. Ba chiar și pentru bunica mea, nu doar pentru doamnele de la noi de pe stradă. Țin minte că m-a întrebat cândva, când am fost trimis să cumpăr 100 de grame de cafea: „pentru mama sau pentru mami?” Diferența era că, pentru mami (bunica mea), în afară de proporțiile diferite de arabica și robusta, mai avea de pus și năut.

Și tanti Dida bea cafea cu năut. Lor—lui mami și Dida—le plăcea că năutul făcea caimacul mai consistent. Dida era deja pensionată, pentru că o lăsa vederea. La ea am văzut, pentru prima dată, ochelari-borcan cu lentile fumurii. Dacă nu mă-nșel, fusese farmacistă. Pe nea Mihai mi-l amintesc ceva mai greu, probabil pentru că încă lucra, nu era tot timpul pe-acasă. Cred că era fizician sau chimist—parcă așa țin minte, că lucra la un laborator.

Nu mai știu nici când, nici cum a murit nea Mihai, însă cred că era încă tânăr, adică nu cred c-a apucat să mănânce mult timp din pensie. Avea acest hobby migălos de-a face replici ale unor bibelouri. Țin minte că mergeam în vizită la ei (dacă se poate numi „vizită” când intri în curtea sau în casa de-alături) și că-l priveam cum frământa lut, cum îl modela, cum îl vopsea, în timp ce Dida îmi dădea o linguriță de dulceață sau de șerbet și un pahar cu apă rece, iar mama și Dida povesteau diverse chestii la o cafea cu năut.

Apoi, mama n-a mai putut merge și s-a dus la căminul-spital, Mihai a murit, eu am crescut, iar Dida aproape c-a orbit de tot. Însă Dida m-a tot invitat la ea, până pe la mijlocul anilor '90, să stăm la povești și să-mi dea dulceață ori șerbet, alături de un pahar cu apă rece. Când m-am făcut eu suficient de mare, a-nceput să-mi dea cafea (sau nechezol, că nu se mai găsea cafea în anii '80) în loc de dulceață, ba chiar să mă lase să fumez câte o țigară. Țin minte că-i plăcea mirosul de cumarină din filtrele de la țigări.

Nu mai știu când a murit Dida, însă țin minte că m-a afectat de parcă mi-ar fi murit o bunică. Cred că eram student în Bulgaria sau în State. Cert e că, într-una din vacanțe, am încetat să mai merg alături, la Dida. Mă fascina curiozitatea ei și, mai ales, faptul că nu-nceta să-nvețe lucruri noi. Culmea, fiind aproape oarbă, Dida nu învăța prin tradiționalul citit, ci prin ascultat—și era mare consumatoare de radio și TV: asculta emisiuni de popularizare a științei, emisiuni în care erau explicate legile, emisiuni despre etichetă și politețe, emisiuni despre politică și relații internaționale, plus mult-mult-mult teatru radiofonic 🙂

Mi-am adus aminte de Dida și de impactul ei asupra vieții mele, ascultând acest episod de podcast. Cred c-ar fi fost o redutabilă devoratoare de podcasturi, dac-ar fi ajuns să trăiască în anii ăștia 🙂 Și cred că i-ar fi plăcut să participe într-un astfel de experiment, despre adaptabilitatea în spațiu a unor (potențiali) astronauți cu deficiențe de vedere. Mă bucur că Dida și Mihai încă mai trăiesc în mine și printre stele, deși casa lor, de-alături de unde am crescut, a fost deja demolată. Mi-am pus o cafea cu caimac, am căutat mirosul de cumarină, am închis ochii și m-am pus să mai ascult o dată acest episod:

sursa foto: arhiva personală, noiembrie 2022, la mine acasă; figurina din imagine e opera lui Mihai, soțul Didei; cred că mi-au făcut-o cadou pe când aveam 7-8 ani ♥