Drumul spre iad? (RO, lung, speculativ)

Au trecut două săptămâni de la nefericita adoptare a OUG 13. Mai toată lumea e de acord cu Guvernul și majoritatea parlamentară: comunicarea pe acest subiect a fost dezastruoasă, din toate părțile spectrului politic și chiar civic. Am citit explicații despre cine a câștigat și cine a pierdut, ca și despre cine ar putea beneficia în continuare. Întrebarea care mă sâcâie, totuși, este De ce? Din ce motiv sau în ce scop a fost adoptată OUG 13 în viteză, cu ignorarea unor minime plase de siguranță în comunicarea publică? După o discuție îndelungată cu un jurnalist german, care ne-a vizitat la birou și cu care am continuat dialogul prin email, cred c-am găsit o explicație cu privire la prezumtivele „bune intenții” care au pavat drumul către acest iad:

sursa foto: SlideShare/José M. Nicolás, slide 40

Speculațiile mele de mai jos pornesc de la premisa că PSD și dl Dragnea, împreună cu dl Grindeanu, sunt de bună credință, că vor să guverneze țara în îndeplinirea generosului program guvernamental prezentat în fața Parlamentului. [Dacă premisa asta te-a făcut să râzi, ai la dispoziție trei modalități de acțiune: a) să citești mai departe, amuzat; b) să sari direct la paragraful despre vulnerabilitate ori la cel despre revizitarea premisei; sau c) să te oprești din citit, fără să mă deranjeze dacă simți nevoia să mă-njuri printre dinți 😉 ] Am simțit nevoia de-a mă pune în papucii lor (ca un exercițiu de „ieșit din bulă,” dacă vreți), să văd cam care putea fi rațiunea pentru care adoptarea OUG 13 să fi meritat toate grozăviile din ultimele două săptămâni. Așadar, „foarte cartezian” (apropo de sloganul „rezist, deci exist”), m-am uitat la situație ca la o problemă de matematică sau de fizică, amintindu-mi cele două faimoase întrebări din copilărie: ce se dă? și ce se cere? Să le luăm pe rând:

Se dă un partid (PSD) care a câștigat un număr impresionant de primari la alegerile locale din 2016. Se presupune că rețeaua de primari a fost responsabilă pentru menținerea numărului de voturi la un nivel confortabil în alegerile din decembrie 2016, deci și pentru obținerea majorității parlamentare și câștigarea guvernării. Cele mai multe dintre localitățile pe care le conduc acei primari sunt, de fapt, nesustenabile economico-financiar; prin urmare, sunt dependente de o formă de finanțare de la centru. Cei mai mulți dintre primarii menționați sunt buni la organizat „recoltarea de voturi,” dar nu au cunoștințe de management public, pe care să le utilizeze creativ în sensul dezvoltării locale. Colac peste pupăză, primăriile pe care le conduc acei oameni nu dispun de funcționari/specialiști care să sprijine un management public performant, creator de dezvoltare locală (fie pentru că nu sunt plătiți suficient, fie pentru că nu sunt utilizați eficient, fie pentru că nu sunt încurajați să-și asume inițiative și/sau să inoveze, fie pentru că le e teamă de tot felul de represalii mitologizate, fie pentru că, eventual, au alte opțiuni politice și se împotrivesc fără noimă).

Se cere ca guvernul format de același partid (tot PSD) să asigure o formă de finanțare pentru dezvoltarea locală exact la nivelul acelor primării. Dacă guvernul nu livrează, există pericolul ca acei primari să migreze la alte partide sau să piardă capacitatea de-a „recolta voturi” până la următoarea rundă de alegeri. Aici devine foarte relevantă premisa prezentată mai sus: Este în interesul partidului ca guvernul să îndeplinească generosul program de guvernare, pentru că doar așa se poate conserva sau chiar crește(?) bazinul electoral; de asemenea, este în interesul partidului ca oamenii să simtă beneficiile dezvoltării economice. Prin urmare, cred că PSD a identificat că dezvoltarea locală este cheia acestei guvernări, în timp ce găsirea formei de finanțare este provocarea ei crucială. Forma de finanțare trebuie să poată da preferință primarilor din propriul partid, dar fără a putea fi atacată ca fiind o modalitate de exercitare discreționară ori discriminatorie a puterii; de asemenea, forma de finanțare trebuie să țină cont de lipsa de cunoștințe manageriale a primarilor și de lipsa de capacitate administrativă a primăriilor.

Soluția fondurilor europene nu stă în picioare, pentru că necesită cunoștințe manageriale și capacitate administrativă; în plus, acolo există și un mecanism de verificare feroce, căruia nu-i pot face față niște oameni simpli, subfinanțați și dependenți. Mai mult, conducerea PSD știe că nu are suficient timp la îndemână pentru a instrui primarii sau pentru a crește capacitatea administrativă a primăriilor, respectiv îi e foarte clar că nu se poate lipsi de-acei oameni simpli. Așadar, soluția este să construiască un mecanism similar fondurilor europene; de fapt, să se folosească de unul deja testat, care să nu fie atacat drept o exercitare discreționară sau discriminatorie a puterii. Însă, de data asta, îl face mult mai suplu, mai flexibil, mai ușor de înțeles de acei oameni simpli; și fără prea multe controale, dacă se poate. Și iată că se poate: se numește PNDL (Programul Național de Dezvoltare Locală, vreo 30 mld. lei în 4 ani, cu reguli simple, față de total fonduri europene, €40 mld. în 7 ani, cu reguli foarte complicate). Păstrând premisa de la care am plecat, PNDL este o formă de finanțare care răspunde la aproape toate criteriile deja enunțate, putând asigura dezvoltarea locală chiar și acolo unde nu există cunoștințe ori capacitate.

Desigur, apar probleme suplimentare: Investițiile publice realizate prin PNDL vor da naștere unei baze materiale care, fiind plătită de la bugetul de stat, va trebui gestionată de la același nivel, adică guvernul central. Având în vedere lecția învățată din eșecul „descentralizării” din 2013-14 și vociferările din ONG-uri, conducerea PSD simte, cumva, că are nevoie să poată controla viitorul acestei baze materiale, astfel că înființează un instrument pentru reglajul fin al participațiilor statului în economie, FSDI (Fondul Suveran de Dezvoltare și Investiții). Cu acest instrument s-ar putea masca un deficit, ocoli o procedură; sau, cuplat cu PNDL, s-ar putea cofinanța o dependență, ori chiar ține în frâu un eventual disident. Și totul e făcut cu scopul de-a le aduce oamenilor exact bunăstarea promisă prin programul de guvernare, cumva centralizat, peste capul unor primari care nu au cunoștințe manageriale, dar care știu foarte bine să „recolteze voturi.” Planul astfel (re)construit (pe baza speculațiilor mele!) îmi pare destul de coerent și chiar ingenios (chiar dacă poate fi criticat din o mie de poziții, puncte de vedere sau abordări teoretice).

Deși combinația PNDL+FSDI poate părea un plan bun pentru atingerea obiectivelor anunțate și pentru livrarea rezultatelor scontate, există și o vulnerabilitate: Deciziile privind alocarea fondurilor către acei primari și cheltuirea lor de către acele primării, respectiv cele privind reglajul fin al circuitului banilor „în natură,” ar putea fi suspectate de niște procurori zeloși. Deloc suprinzător, conducerea PSD simte că are responsabilitatea de-a-i proteja pe-acei oameni simpli de eventuale hărțuieli pe la parchete și instanțe. Din acest motiv, caută o modalitate de relaxare a legislației penale, astfel încât să nu mai aibă temei legal cele mai frecvente cauze care-i implică pe primari sau pe funcționarii din primării. Din această perspectivă, abuzul în serviciu și conflictul de interese par să fie cele mai mari probleme (pentru că DNA, poate și ANI); din aceeași perspectivă, denunțurile par să fie instrumentul prin care procurorii negociază cu oameni simpli, „slabi de înger,” descoperirea faptelor de abuz în serviciu și conflict de interese. „Elementar,” îmi vine să zic, gândindu-mă la OUG 13 și sărind de la Descartes la Doyle, cu gândul la Dragnea 😛 [Desigur, mai intră și alte considerații la pachet.]

sursa foto: Wikimedia Commons

Astfel, la finalul întregului raționament (speculativ, mai subliniez o dată!), dacă ești conducerea PSD, probabil că pui pe-un platouaș OUG 6, OUG 9, bugetul de stat și OUG 13, cu intenția de-a le avea pe toate în vigoare până la sfârșitul lunii februarie, astfel încât să poți începe, cu motoarele turate la maxim, programul de dezvoltare economică pe care l-ai promis. Toată teoria asta servește exclusiv nevoii mele de-a-nțelege din ce motiv sau în ce scop și-ar fi asumat PSD riscul de-a comunica execrabil, dar de-a merge înainte ca tancul. Așa cum spunea Sherlock Holmes, „când ai eliminat toate celelalte explicații ca fiind imposibile, cea care a rămas, oricât de improbabilă ar părea, trebuie să fie cea adevărată” (traducerea/adaptarea mea). Sondajul publicat ieri ne arată că PSD și-a calculat bine riscul, pentru că încă nu pare să plătească un preț de imagine în electorat. În plus, planul de acțiune (dac-o fi fost așa cum l-am reconstruit eu, speculativ) denotă că echipa de la vârful PSD se pricepe bine de tot la management, pentru că ar putea obține rezultate maxime cu investiții minime, într-o structură centralizată tocmai pentru a elimina riscurile asociate cu lipsa cunoștințelor în resursa umană și cu lipsa capacității în structura organizatorică.

La final, rămâne doar să mă-ntorc asupra premisei: Este credibilă intenția PSD de-a produce bunăstare bazată pe creștere economică, în ciuda startului oribil la guvernare, care deja îl face să pară un partid nefrecventabil? Răspunsul meu din stomac este că PSD nu e niciodată credibil, însă raționamentul speculativ de mai sus tocmai mi-a confirmat că intenția e credibilă. Dar mijloacele alese de PSD pentru a-și pune în operă intenția sunt și ele credibile? Parțial, da, sunt credibile, pentru că au mai fost folosite (să ne amintim de Guvernul Văcăroiu, de Guvernul Năstase, de Guvernul Tăriceanu 2 sau de Guvernul Ponta 2); parțial, nu (și aici mă plasez și eu cu nivelul meu de neîncredere), pentru că par să folosească fie metode învechite, fie metode suspecte. Astfel, trag concluzia că PSD ar putea fi mânat în luptă de intenții bune, dar constat că tocmai ne-a pavat drumul către acest iad, definit prin contrastul dintre metodele sale (prea?) conservatoare și aspirațiile progresiste ale unei părți (crescânde?) din electorat.

Închei subliniind că întrebarea strategică la care trebuie să răspundă acum PSD este dacă-și asumă acest drum. Mai exact, își asumă să persevereze în eroarea de orientare, cu metodele deja trecute în revistă? Sau își păstrează bunele intenții, dar face efortul de-a-și modifica metodele și orientarea? Fără să devină un partid 100% diabolic (prea curând), există avantaje palpabile pentru menținerea PSD și a guvernării pe acest drum. Desigur, există și dezavantaje vizibile cu ochiul liber. Răspunsul depinde nemijlocit de patru factori, care vor configura jocul sau decizia atunci când se va hotărî PSD să pună în balanță avantajele și dezavantajele:

1. care este unitatea de măsură,
2. cine face măsurătoarea,
3. cât de mare e prețul pe care și-l permit să-l plătească, respectiv
4. cine ar trebui să plătească și/sau cine va plăti acel preț. Sper să nu-l plătim noi, cetățenii obișnuiți…

PS În urmă cu un an, scriam un text similar despre PNL. Ei încă nu și-au modificat metodele și orientarea, ba chiar au perseverat în eroare, iar prețul chiar îl plătim noi, cetățenii obișnuiți 🙁