You've successfully subscribed to Codru Vrabie
Great! Next, complete checkout for full access to Codru Vrabie
Welcome back! You've successfully signed in.
Success! Your account is fully activated, you now have access to all content.
Success! Your billing info is updated.
Billing info update failed.
După 30 de ani (RO)

După 30 de ani (RO)

. 10 min read

Acum 30 de ani, ziua de 17 decembrie a fost cam tot la fel de caldă. Poate chiar un pic mai caldă? Ţin minte că era duminică şi că eram la Bacău, în stagiul militar obligatoriu. Pe la ora asta, un pic înainte de 8 seara, stăteam alături de alţi băieţi de vârsta mea, într-un şanţ. Eram în uniforme, desigur. Fumam o ţigară în faţa fabricii de pâine, parcă. Nu aveam de gând să ne întoarcem în unitate mai devreme de ora fixată, nici măcar cu 5 minute, nici măcar cu 1 minut!

În dimineaţa acelei zile de duminică, 17 decembrie, am participat la concursul brigăzilor artistice din toate unităţile militare din zona Moldovei. Nu mai ţin minte când a început concursul, cred că pe la 8 dimineaţa. Am câştigat alături de colegii mei infanterişti „cu termen redus.” Evident că numărul nostru a avut şi nişte elemente legate de recent-încheiatul Congres PCR, că nu se putea altfel. Într-un fel, am jucat în picioare nişte prejudecăţi despre armată şi partid, folosindu-ne de dansul fetelor de la Căpâlna. Dar ăsta nu-i un detaliu foarte important.

Drept răsplată pentru premiul I, am primit o permisie. Ni s-a dat voie să plecăm în oraş, până la 8 seara, când trebuia să ne prezentăm înapoi în unitate, la apelul de seară. Nu mai ţin minte ce-am făcut prin oraş. Cred că ne-am dus la bazin, că acolo puteam face un duş ca lumea. Altfel, în unitate, puteam face duş doar o dată pe săptămână, parcă joi seara. Iar dimineaţa, fiecare dintre noi primea doar câte 2 pahare cu apă—cu care trebuia să ne spălăm şi să ne bărbierim (pentru că Bacăul era un oraş fără apă, iar noi am săpat multe zile la un canal de aducţiune). Nu era greu, da' nici uşor. În fine, nici asta nu-i foarte important. Dar cred c-am fost la o terasă, unde-am băut o bere—nu mai ţin minte ce şi unde-am mâncat?

Pe la 7 seara, pentru că nu mai aveam pe unde bântui prin oraş, dar şi pentru că-ncepuse să se răcorească, ne-am adunat s-o luăm înapoi spre unitate. Era 1989, iar Bacăul nu era un oraş foarte dezvoltat. În plus, duminica era singura zi liberă pentru „oamenii muncii”—da, pe-atunci se lucra şi sâmbăta! Deci era de-nţeles de ce nu mai aveam pe unde să mai stăm încă o oră, din moment ce magazinele şi cârciumile erau deja închise ori pe cale de-a se închide. Am trecut pasarela peste liniile de cale ferată şi-am coborât în „cartierul militar” din vestul oraşului. Acolo erau înghesuite, una lângă alta, o unitate de Securitate (da, Securitatea!), una de Aviaţie, un Batalion Disciplinar, o unitate de Blindate (inclusiv tancuri), Fabrica de Pâine şi unitatea noastră, de Infanterie şi Artilerie, ultima pe stânga.

În şanţul ăla, unde şedeam şi fumam doar ca să nu ajungem înapoi mai devreme decât era cazul, era întuneric beznă. Povesteam prostii, cred că spuneam bancuri. La un moment dat, am văzut că se apropia de noi un far de bicicletă. Bărbatul de pe bicicletă s-a oprit în dreptul nostru şi ne-a întrebat ce făceam acolo, iar noi i-am răspuns plictisiţi, cu jumătate de gură, că eram militari în termen, c-am avut permisie în oraş şi că mai stăteam, că încă mai era timp până la apelul de seară. Atunci, bărbatul a aprins o lanternă. Ne-a cercetat cu atenţie, ca să-şi dea seama dacă nu cumva eram beţi, cred. Apoi, şi-a luminat epoletul de pe umărul stâng şi faţa—era un colonel de artilerie, care mi s-a adresat cu o voce blândă, dar fermă:

—Băieţi, văd c-aveţi trese de TeRişti pe umăr (militari cu „termen redus”), dar bănuiesc c-aţi depus jurământul? —Da, în noiembrie, ca toată lumea. —Văd că tu eşti fruntaş, tu eşti cel mai mare în grad? —Da, dar asta nu contează până la 8, cât suntem în permisie, to'ar'şe colonel! —Băiete, cum te cheamă? —Vrabie, s'trăiţ'! —Măi, Vrabie, tu ştii ce-nseamnă că-n toată ţara, la toate unităţile militare, s-a dat alarma „Radu cel Frumos”? —Hhhh, poftim?!? —Da, se pare c-au intrat ungurii în ţară, au ajuns cu tancurile până la Timişoara. Ia-ţi băieţii şi fuga marş la posturile voastre în caz de alarmă, executarea! —Grupă, drepţ'! Sitea, bază! Sitea s-a ridicat din şanţ, cu un reflex proaspăt condiţionat, fără să fi auzit tot ce-am discutat eu cu colonelul. A luat poziţia de drepţi şi-a strigat, tot din reflex, —Bază! Iar eu, pe negândite: —Grupă, v-aliniaţ'! Drepţ'! La stân-ga! Grupă, spre unitate, pas alergător, 'nainte m'rş! Acum, că mă gândesc mai bine, nici nu ştiu dacă a fost Sitea sau o fi fost Trifu? Poate că nu-mi amintesc nimic corect, după 30 de ani...

În timp ce eu lătram ordine militare la colegii mei, colonelul deja plecase, pe bicicleta lui. Evident, băieţii m-au întrebat care-i faza. Le-am zis ce mi-a zis şi mie colonelul, explicând că „Radu cel Frumos” era codul pentru alarma de gradul II, un fel de mobilizare generală. Dacă era „Mihai Viteazu,” aia însemna deja stare de război. Evident că eram oarecum panicaţi. Am intrat în unitate şi m-am dus direct la fişetul meu, din dormitorul pe care-l împărţeam cu încă alţi 75 de tineri neştiutori, copii de 18 ani. Nu era nimeni acolo, pentru că fiecare se afla la postul său. Cine ştie de când se dăduse alarma înăuntrul unităţii? De apelul de seară, evident, nu mai era cazul. Ţin minte că mi-am îndesat sub manta şi sub veston nişte ciorapi de lână, o pereche de izmene şi o bluză de corp, flauşată, să fie... Apoi, ceva mai târziu, mi-am legat la gât plăcuţa de lemn pe care era scris numărul patului—pe partea cealaltă, mi-am scrijelit numele, data naşterii, grupa sanguină şi alergiile cunoscute, să fie...

M-am prezentat la post, după ce-am trecut pe la rastelul de arme (în seara aia, n-am primit şi muniţie). L-am găsit repede pe plutonierul Marin, care avea cheia de la rastel, însă ţin minte că era destul de debusolat. Aerul lui de şobolan era şi mai accentuat în seara aia. Apoi, l-am găsit rapid şi pe maiorul Ureche, de la care mi-am luat măgăoaia de staţie de transmisie-recepţie, de fabricaţie sovietică. Da, maiorul Ureche lucra la Transmisiuni, şi-acum râd de chestia asta 😛 Postul meu era în faţa biroului şefului de unitate, colonelul Palade. Pentru cine nu ştie, am „primit” un astfel de post doar pentru că sunt înalt—aşa era în armată, ne aliniau în ordinea descrescătoare a înălţimii, după care ne dădeau sarcinile în ordinea descrescătoare a importanţei; aşadar, dacă erai înalt, primeai „muncă de răspundere.”

Mi-am deschis staţia, am verificat să fie totul în regulă. Am deschis antena, moment în care mi-am sfâşiat o bucată de carne din podul palmei drepte. Şi-acum se mai vede cicatricea. Am verificat canalele, am transmis parolele, am primit confirmările. Şi-apoi am aşteptat, că n-aveam altceva de făcut. Tremuram, dar nu de frig. Mă gândeam la Şerban, care mi-a fost coleg de bancă dintr-a şaptea până-ntr-a zecea, pentru că ştiam că el era în armată la Lipova—speram să fi scăpat de tancurile alea, care-ar fi ajuns deja la Timişoara, că doar nu m-o fi minţit colonelul de pe bicicletă. Mă gândeam la ai mei, acasă, la Bucureşti—încercam să-mi aduc aminte, de fapt, să aproximez, distanţa până la Dunăre, să-mi dau seama cât de repede ar fi putut să se refugieze în Bulgaria. Stăteam ca un bou, afară, în faţa porţii unui colonel-comandant de unitate, fix sub becul aprins. Dacă ar fi vrut cineva să ne atace, cred că eu eram prima victimă sigură—sitting duck!

Mai târziu, în noaptea aia, am aflat ca nu era vorba de tancuri venite din Ungaria, ci de nişte timişoreni de etnie maghiară, care-aveau ceva de rezolvat cu „un popă” de-al lor, însă lucrurile s-ar fi transformat într-un fel de demonstraţie împotriva regimului. Apoi, ţin minte când ne-a adunat comandantul plutonului nostru, locotenentul Hozoc, să ne spună că treaba era mai complicată decât ne puteam noi închipui. Şi să ne amintească un lucru simplu: —Bă, cât timp purtaţi uniforma asta, mai ales că deja aţi depus jurământul, ordinele se execută, nu se discută: sunteţi ucigaşi în slujba statului! Dacă primiţi ordin să trageţi, trageţi! Mai bine să plângă mama lor decât să plângă mama voastră, ne-am înţeles?!? O mizerie, evident! Nu cred că voi afla vreodată dacă aşa gândea el sau dacă avea nevoie, în primul rând, să se auto-încurajeze ori să-şi creeze, pentru orice eventualitate, un alibi moral? Stai, că Hozoc era l'ent-major şi părea un pic carierist—poate se gândea că-i momentul să prindă o avansare la gradul de căpitan?

În zilele care-au urmat, din fericire, n-am avut parte de evenimente deosebite. Însă gândul mi s-a tot întors la săptămânile dinainte de 17 decembrie. Fuseserăm nevoiţi să ne uităm la Congresul PCR, să luăm notiţe şi să discutăm «tezele» cu l'ent-colonelul Betelie, profu' de socialism ştiinţific. Din discuţiile alea luaserăm nişte elemente pentru numărul brigăzii artistice. Poate de-asta am şi câştigat concursul? Priviserăm la TV un meci de fotbal, foarte incitant, parcă împotriva Danemarcei? Ţin minte că locul meu a fost sus, pe-un TAB ţinut la interior, ca material de studiu pentru cursurile despre tehnica militară. Cred că din pauza acelui meci ne-a venit ideea cu fetele de la Căpâlna, pentru brigadă—dintr-un fel de promo la emisiunea Viaţa Satului, bănuiesc?

Dar senzaţia de satisfacţie, apropo de jucat în picioare tot felul de prejudecăţi, îmi venea mai ales din conversaţia cu căpitanul Mardare. Pe 10 decembrie, la cină, venise în sala de mese, mă scosese din rând, mă dusese în faţă, mă aşteptase să-mi iau tava cu farfuria aia de tablă cu mâncare (nu era chiar o gamelă), după care mă aşezase la cea mai îndepărtată masă, astfel încât să n-audă nimeni ce vorbim. Evident că toată lumea se holba la noi! Mi-a zis că aflase despre mine că-s „pizdos” şi că voia să mă propună să devin membru de partid, că asta urma să mă ajute în cariera mea de inginer şi-n viaţă, să mă căsătoresc cu-o fată bună (poate-a zis de familie bună sau de condiţie bună?), poate chiar să devin director de întreprindere. Să devii membru de partid înainte de facultate era, într-adevăr, mare lucru—îţi putea deschide multe uşi! Iar eu eram deja admis la Politehnică, de-asta făceam stagiul militar obligatoriu la „termen redus,” adică doar 9 luni, în loc de 1 an (după Revoluţie, TR s-a redus la numai 6 luni).

I-am răspuns că-i mulţumesc, c-o să mă gândesc la asta, c-o să-l întreb şi pe tata (yeah, right!), dar l-am şi rugat să verifice cu căpitanul Mahu de la contra-informaţii dacă era sigur că-i posibil aşa ceva, pentru că n-aveam dosar. Ba, aş zice că dimpotrivă! Adică aveam un unchi fugit în America, alături de-a doua soţie, după ce şi prima lui soţie fugise tot acolo. Mai aveam o mătuşă fugită în Germania, o altă mătuşă fugită în Spania, încă un unchi fugit în Canada, părinţii mei nu erau membri de partid, iar unul dintre bunici fusese chiar deţinut politic. Ţin minte că Ţăranu' s-a ţinut tare (aşa-i spuneam noi căpitanului Mardare). N-a mişcat un muşchi, dar eu i-am văzut furtuna din ochi—fusese prins pe picior greşit! 🎶 Badeo, spiculeţ de grâu, // Mult am vrut să nu te ştiu! 😛

sursa foto: arhiva personală, autor necunoscut; am mai scris pe tema asta şi acum 10 ani; dar şi acum 2 ani, dintr-o altă perspectivă
bonus: recomand decembrie89.ro, pentru cine doreşte să urmărească, pas cu pas, calendarul evenimentelor de acum 30 de ani; în plus, am descoperit acest video, via Gelu Duminică:

Gloria Victis! Cinste eroilor!

FILM-OMAGIU: La 30 de ani de la cea mai sângeroasă zi a Revoluției Minoritățile naționale din România au avut o contribuție importantă la câștigarea libertății acestei țări, în 1989. Atunci când solicită drepturi egale și o atitudine nediscriminatorie față de ei, trebuie avută în vedere și jertfa de sânge adusă de aceste comunități pentru un ideal comun al tuturor cetățenilor României. Departamentul pentru Relații Interetnice comemorează ziua de 17 decembrie, cea mai sângeroasă zi a Revoluției pornite de la Timișoara, extinsă în toată țara, cu un omagiu special adus eroilor comunităților minoritare – morți și răniți – în diversele orașe ale țării. Este o simfonie solemnă, care se vrea neterminată, un film in memoriam care înșiră nume ale unor eroi, lista fiind deschisă pentru adăugiri bazate eventual pe informațiile ”din teren” ale celor care îl vor viziona. Nu este o listă completă, nu este o listă perfectă – unele nume, probabil, vor trebui corectate sau chiar traduse, noi am avut doar o timidă încercare în acest sens, nedorind să le ”falsificăm” involuntar. Cu recunoștință în suflet pentru jertfa eroilor, vă invităm să-i comemorăm împreună, totodată să aduceți orice aport de bună-credință pentru îmbunătățirea și corectarea informațiilor noastre incluse în acest film-omagiu. Gloria victis! Cinste eroilor! Departamentul pentru Relații Interetnice ține să mulțumească următoarelor organizații și instituții pentru ajutorul acordat: • Asociația Memorialul Revoluției 16-22 Decembrie 1989, Timișoara • Comunitatea Rușilor Lipoveni din România • Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 • Uniunea Democrată Maghiară din România • Uniunea Sârbilor din România • Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani din România

Gepostet von Departamentul pentru Relatii Interetnice am Dienstag, 17. Dezember 2019