You've successfully subscribed to Codru Vrabie
Great! Next, complete checkout for full access to Codru Vrabie
Welcome back! You've successfully signed in.
Success! Your account is fully activated, you now have access to all content.
Excluziuni convergente (RO)

Excluziuni convergente (RO)

. 6 min read

Am fost ieri la Palatul Cotroceni, la un eveniment care-a purtat denumirea de „consultare” cu privire la decizia Preşedintelui Iohannis de-a cere exprimarea voinţei poporului printr-un referendum, care să fie organizat odată cu alegerile pentru Parlamentul European, în 26 mai. Simt nevoia să povestesc despre trei lucruri: cum am ajuns acolo, ce-am avut eu de spus, respectiv ce-am simţit în timpul evenimentului şi după. Şi închei cu câteva consideraţii despre pericolul ca 2019 să devină momentul convergenţei dintre două forme de populism care-s bazate pe excluziune.

Joia trecută, după-amiază, am primit un telefon de la consilierul prezidenţial care se ocupă de relaţia cu societatea civilă. Dl Muraru m-a invitat să vin la consultarea cu pricina, după ce Preşedintele anunţase că era „aproape hotărât” să convoace referendumul. Eu sunt de părere că nu refuzi o astfel de invitaţie, decât dacă fizic nu poţi să mergi. Însă eu nu sunt afiliat cu nicio organizaţie neguvernamentală. Pentru LiderJust sunt mai degrabă mentor, după ce le-am fost trainer. Pentru Code4Romania sunt mai degrabă consultant. Pentru IRESIS sunt doar un angajat într-un proiect, pe o perioadă determinată. Iar pentru Curaj Înainte sunt doar colaborator în proiectul Telegraful. Deci mi se părea că nu mă calific să fiu prezent la consultare. Însă dl Muraru a insistat, în virtutea faptului c-am fost propunerea mai multor organizaţii pentru CSM, acum 2 ani. Cumva, se pare c-am fost înregistrat ca reprezentând Asociaţia Curaj Înainte, ceea ce nu-i pe deplin greşit, da’ nu-i nici pe deplin corect. Nu-i bai, trecem peste asta 🙂

Pentru că, în mintea mea, nu mă simţeam reprezentantul vreunei organizaţii, m-am apucat să-mi redactez un punct de vedere personal, pe care să-l las în urma mea, în scris, la finalul consultării. Aşa procedez de obicei, când sunt invitat la consultări de acest gen. Am publicat pe blog prima variantă a textului, cu primele idei care mi-au trecut prin cap. După cum s-a dovedit mai târziu, unele dintre ideile alea erau eronate. Asta trebuie să-mi fie învăţătură de minte, să nu mai public nimic la cald, ci să-mi dau timp să mă răcoresc, să verific. Duminică dimineaţă, am luat legătura cu organizaţiile care-mi susţinuseră candidatura din 2016-17, să le-ntreb dacă şi-au formulat un punct de vedere. Unele erau deja invitate la consultare (deci nu aveau nevoie de reprezentarea mea), altele nu simţeau că le mai pot reprezenta şi-n acest nou context (ceea ce mi se pare foarte corect). Încă altele n-au dat niciun răspuns (nu-i bai!), iar celelalte mi-au zis că mai degrabă nu-şi doresc referendum. Aşadar, mi-am redactat punctul de vedere din perspectivă strict individuală, prezentându-mă la Cotroceni ca independent.

În punctul meu de vedere, pe care l-am lăsat în urma mea la Cotroceni, am scris că mi se pare inoportună decizia de-a convoca un referendum. Nu doar pentru că instrumentul mi se pare mie populist şi riscant (indiferent când ar fi el utilizat, pentru că nu mi se pare foarte relevant momentul). Ci şi pentru că sfera tematică privind „continuarea luptei împotriva corupţiei şi asigurarea integrităţii funcţiei publice” mi se pare nepotrivită. Pentru că au trecut deja 2 ani de la anunţarea intenţiei. Pentru că mi-e neclară problema pe care-am vrea s-o vedem soluţionată. Pentru că n-am fost informaţi dacă toate celelalte opţiuni de soluţionare or fi fost folosite şi epuizate. Pentru că mi se pare inacceptabil riscul de-a ajunge într-o situaţie similară Brexitului, iar acest pericol ne paşte de la precedentele referendumuri populiste, privind probleme la fel de insuficent definite: sistemul de vot (2007), structura Parlamentului (2009) şi dreptul la căsătorie (2018).

N-am mai prezentat acest punct de vedere pe larg, ci am spus, foarte scurt (cred că-n 30 de secunde), că mi se pare inoportun. Am decis să procedez aşa din 3 motive:
a) e greu să-mparţi 60 de minute la 23 de vorbitori, în condiţiile în care gazda sigur vorbeşte mai mult de 3 minute, iar unii invitaţi vorbesc fără să se uite la ceas, fără să-şi fi structurat dinainte gândurile/intervenţia;
b) când eşti al 14-lea vorbitor şi simţi că majoritatea oamenilor din sală nu au dispoziţia de-a asculta argumente contrare gândurilor şi simţirilor lor (un pic exaltate?), îţi asumi că nu-i cazul să antagonizezi întreaga asistenţă;
c) când tu ai venit pregătit să discuţi despre oportunitatea deciziei, dar gazda te-a anunţat încă din deschidere că deja a decis, ţi-e clar că n-ai altceva de făcut, în acel cadru, în acel moment, decât să accepţi că decizia a fost luată deja.

Prin urmare, pe întreaga durată a evenimentului de ieri, m-am simţit apăsat, tensionat, trist, furios, ba chiar şi folosit/manipulat. O consultare onestă nu se face cu decizia deja luată, ci cu deschidere către orice fel de puncte de vedere, argumente, poziţii, interese sau nevoi ale interlocutorilor. De-asta am pus ghilimele la „consultare,” în introducere. M-am bucurat să văd că nu eram singurul sceptic privind oportunitatea (vezi şi APADOR), însă am simţit că atmosfera din jurul mesei era una profundă de groupthink, aproape de descrierea din manual. Anunţul „aproape hotărât” (de săptămâna trecută) a creat un nivel de aşteptare foarte ridicat, mai ales în partea activ-militantă a societăţii civile. Aceşti oameni şi-au mobilizat deja toate emoţiile în spatele deciziei de-a avea un referendum, iar anunţul de ieri al Preşedintelui, de la startul evenimentului, le-a venit ca o uşurare. Prin contrast, eu eram pregătit să chestionez, să pun sub semnul întrebării, să expun vulnerabilităţi, pericole şi riscuri—pentru mine, anunţul a venit ca o ghilotină, m-am simţit inadecvat şi stingher.

După ce s-a terminat evenimentul, am ieşit la aer şi mi-am aprins o ţigară (ştiu, e o ironie involuntară, apropo de poziţia anti-tabac a Preşedintelui). Am observat cum unii colegi oengişti s-au năpustit să dea declaraţii la presă, dar am rămas cu gândul la ce va urma. Senzaţia de manipulare a revenit în momentul în care am văzut un titlu de ştire pe ecranul unui televizor, la ieşirea din Palatul Cotroceni: OeNGeurile au dat ştirea că Preşedintele va cere organizarea unui referendum, nu Preşedintele însuşi. Asta înseamnă că partea activ-militantă a societăţii civile a intrat în cursă. Trebuie să recunosc, dl Iohannis a fost foarte abil în a-şi constitui acest grup de sprijin pentru campania electorală de la toamnă, chestie de care nu-l credeam în stare. Eu am mai scris, în 2017, că exista „o fragilă alianţă conjuncturală între societatea civilă în sens larg, Preşedinte şi Comisia Europeană.” De curând, într-un text care va fi publicat de Global Focus în aprilie, am scris că acestei alianţe li s-au alăturat cel puţin un partid politic şi câteva asociaţii ale magistraţilor. Începând de ieri, aş zice că Preşedintele şi componenta activ-militantă a societăţii civile şi-au consolidat alianţa de o manieră cvasi-partizană. Nu ştiu cum vor acţiona ceilalţi potenţiali sau pseudo-aliaţi.

Eu mă exclud din această alianţă. Instrumentele mele nu-s partizane. Eu nu mă simt bine când mă simt tras în cursă. Eu îmi doresc dialog şi construcţie, nu mi se potriveşte rezistenţa în orb. Doar că, de-aseară, mă tot întreb dacă se mai poate construi cu-adevărat, oare? Alaltăieri, am văzut lansarea candidaţilor PSD pentru alegerile europene, iar mantra lor pare să fie „patriotismul” care-i exclude pe cei care gândesc altfel şi-şi doresc altceva. Cu doar o zi mai devreme, USR propunea o lege care să-i bage la închisoare (deci să-i excludă) pe cei care-ar promova idei „nesănătoase.” Iar ieri mi s-a părut că referendumul este menit să excludă din viaţa publică acest generic şi nedefinit «duşman», care pare să aibă doar calitatea de «pesedist». Da, sunt conştient de populismul pe care-l promovează PSD (şi de tendinţele sale autoritare). Dar nu pot fi de acord că utilizarea altui instrument populist (referendumul) poate fi o soluţie validă. Nu ne aflăm deloc în ipoteza populară de tipul „cui pe cui se scoate.”

Pericolul pe care-l văd eu acum nu mai e confruntarea celor două forme de populism, ci convergenţa lor. Câtă vreme s-ar fi confruntat o formă de populism emoţional cu o formă de raţionalitate, am mai fi avut şansa ca raţiunea să învingă. Acum, dacă se vor confrunta două forme de populism-cu-excluderea-celuilalt (later edit: un fel de bullying politicianisto-populist), divizarea societăţii devine pericolul cel mai mic. Pericolul cel mai mare este cel al convergenţei acestor două forme, într-o guvernare cu-adevărat autoritară, nu doar una cu tendinţe autoritare. Pentru mine, după-amiaza zilei de ieri a fost tare tristă, pentru că deja văd cum ne pregătim de mascarea adevăratelor eşecuri politice prin învinovăţirea unui «duşman» (parţial) inventat—vezi discursul lui Jonathan Pie, de la min. 3:56, până la min. 4:29.

sursa foto: Administraţia Prezidenţială