Ce vă spuneam eu? Leapşa cu Little Old Me, Not Blue Today, Radu dă cu bassu’, De pe bicicletă şi Madama de pică devine un obicei săptămânal—chiar mă gândesc să-l întreb pe Codex cum ne-am putea face un bundle pentru obiceiul ăsta 😉 Azi dezbatem despre fumat—probabil fiindcă suntem fumători? Deşi-mi place să fumez, mă gândesc tot mai des c-ar trebui să mă las—cine ştie, o fi o chestie de vârstă… Duminică, de exemplu, n-am simţit nevoia de-a fuma—sigur că mi-am aprins ţigara, dar nici măcar un fum n-a intrat, că nu-ncăpea, n-avea loc, nu se potrivea… Cred c-am fost cumpătat 😉
Oare şi Dan Iliescu şi Artanu’ au avut bunici care să le spună vorba asta, să fii cumpătat, cum îmi spunea mie Mami? Ţin minte că eram în clasa a opta când colegul meu de bancă a-nceput să se joace de-a fumatul, probabil din solidaritate cu fratele lui, care era deja la liceu. Tata m-a rugat să nu m-ascund de el, dacă fumez. Şi, mai ales, să nu cumva să fumez pe la ghene de gunoi sau prin WC-uri, că pute! Apoi, mi-a povestit cum şi-a rupt piciorul fratele lui, în adolescenţă, pe când încerca să ascundă un pachet de ţigări în spatele unui calorifer care, inevitabil, s-a desprins din ţâţâni…
Tata fuma cam 2 pachete pe zi, aşa încât şi eu fumam, pasiv. Când mi-am aprins eu prima ţigară, pe la sfârşitul clasei a noua, n-am simţit nimic—mi s-a părut o prostie! Către sfârşitul liceului, mai ales în ultimul trimestru, cred că fumam vreo 3-5 ţigări pe săptămână, aşa, de stat cu băieţii la o vorbă, la o bere… Abia în armată am început să fumez serios, când am descoperit că asta mă putea scăpa de unele munci: Venea un plutonier să ia 2-3 voluntari, să mute nişte sfecle sau să lustruiască roţile unui TAB cu cremă de ghete, vedea că ăialanţii fumează şi ne spunea Voi, ăştia, care nu faceţi nimic, veniţi cu mine!
Poate m-aş fi lăsat, dacă nu i-aş fi avut colegi de grupă, la Politehnică, pe toţi foştii colegi de pluton? Cert este c-am continuat să fumez, că mi-am dezvoltat tabieturi legate de fumat, c-am ajuns să-mi placă să fumez. Sunt foarte conştient de riscurile fumatului, iar ăsta e unul din motivele pentru care-mi tot propun să mă las, într-o bună zi. Tata s-a lăsat acum vreo 10 ani, brusc, într-o dimineaţă, după ce s-a înecat cu o gură de cafea şi-apoi, exact cum am simţit eu duminică, n-a mai intrat, n-a mai avut loc, nu s-a mai potrivit… Probabil că şi eu, tot aşa, într-o bună zi 🙂
PS1. Cât timp am scris toate astea, am fumat 2-3 ţigări…
PS2. Dimineaţă, înainte de-a suna ceasul, am avut un vis învăluit în fum de ţigară. Acţiunea se petrecea, pesemne, într-un bar. Eram martor la întâlnirea şi despărţirea dintre Vina şi Ulise. Deşi se dezlegase de catarg şi era în culmea fericirii c-a avut şansa de-a se-ntâlni cu-aşa sirenă, Ulise găsea în el puterea de-a se gândi că, undeva, îl aşteaptă (o) Penelopa, care-i e hărăzită. Deşi conştientă că asta nu e nici lumea paralelă a lui Ormus, nici lumea îngheţată a lui Rai, deşi profund recunoscătoare şansei de-a se-ntâlni cu-aşa erou, Vina se pregătea să-şi planifice un nou turneu solo, în care să-şi cânte libertatea şi/sau independenţa. Trăiau, cumva, în lumi şi-n istorii diferite, aduse faţă-n faţă de vălătucii de fum din mintea mea… Frumos vis! Mi-a plăcut atât de mult, parcă priveam un film bun 😉