Săptămâna asta, alături de grupul pe care eu l-am intitulat little not-blue spades biking woodly on bass, discutăm (foarte probabil) despre metodica muzical-ludică a introspecţiei comunicaţionale sportiv-juridico-financiare care poartă asupra conceptului de stradă. Tema a fost enunţată scurt, clar şi cuprinzător: strada pe care trăim! Deşi n-ar trebui s-apară surprize, m-aştept la variaţiuni conceptuale şi emoţionale de-a dreptul bulevardiere 🙂 Conservator sau conformist, eu mă limitez la singura stradă pe care chiar simt că trăiesc, indiferent unde m-aş afla—pentru c-am trăit pe multe străzi, Dristor, Lupeni, Popov, Sedgwick, Nott, Aubel, Siena, Brezeanu, Guildwood, …, dar una singură mă face (întotdeauna) să simt că trăiesc 😉
Deşi am mai amintit-o, strada mea, strada pe care trăiesc, rămâne locul unde-am jucat leapşa pe ouate şi pe cocoţate, ascunselea, tenis la perete şi tenis cu piciorul, acolo unde-am spart geamurile vecinilor cu praştia, unde-am stricat răsadurile vecinilor cu mingea, unde-am învăţat să merg pe (şi să nu mai cad de pe) bicicletă, unde mi-am spart bărbia de bordură, căzând de pe un skateboard improvizat dintr-un camion de jucărie, unde mi-am zdrelit genunchii la touch rugby pe piatră cubică, unde-am atârnat coşul de baschet de-un copac şi jucam printre troleibuze, unde dădeam foc la frunze şi mâncam pâine prăjită-afumată cu usturoi, unde Mama m-a-nvăţat să cânt guguştiuc, tu eşti turc, unde suflam cornete umplute cu praf prin ferestrele deschise, unde mă bucuram de răcoarea umbroasă a pădurilor-galerii, unde urcam pe acoperiş să văd cum se dărâmau case pentru a face loc victoriei socialismului şi cum se construia, în depărtare, casa poporului, dar am descoperit că tabla aia nu era atât de fierbinte şi că puteam să fac plajă, unde mă noroiam din cap până-n picioare când au început demolările, unde primeam gumă de mestecat şi bomboane gumate străine, coborâte cu aţa de la balconul casei de vizavi, unde m-am dat cu sania trasă de maşina unui copil mai mare, unde-am salvat o căţeluşă de sub roţile unui camion, unde-am fost alergat de-un securist, după ce l-am înjurat pe-un pupincurist al regimului ceauşist, unde-am montat şi reglat antena de bulgari, unde-am jucat capace şi cartoane şi rişcă şi război, şeptică, macao şi maroco, dar şi poker, acolo unde-am montat primul ring de box pe garaj şi ne-am spart nasurile în mod organizat, cu toţi băieţii de pe strada, unde-am încercat să facem mărţişoare şi figurine din traforaj, pe care voiam să le vindem în talcioc, unde-am învăţat să-i spun săr’na poştăriţei, iar doamna de la alimentara ştia ce combinaţie de arabica, robusta şi năut să-mi râşnească, dacă suta aia de grame era pentru Mama sau pentru Mami sau pentru Mena, acolo unde îngheţam pe scăunelul meu roşu, stând la coadă la portocale, banane, tacâmuri de pui sau telemea—la pachet cu cicoare ori creveţi vietnamezi, acolo unde-am buşit maşina-ntr-un copac, pe când mă-nvăţa Tata să conduc, unde-am crezut că mor de durere de rinichi, unde-am crezut că dopul de şampanie mă va lăsa chior de ochiul drept, unde nu-mi venea să cred că soba aia chiar a explodat, acolo unde-am iubit prima oară… Acolo de unde plec, întotdeauna, fie cu inima-ndoită, fie cu stomacul plin, fie cu mintea relaxată; acolo unde mă-ntorc, de fiecare dată, dorindu-mi să-i îmbrăţişez pe-ai mei… Asta e strada mea, strada pe care trăiesc, şi va rămâne-aşa indiferent unde mă voi găsi eu, câtă vreme-mi voi putea aminti toate astea 🙂
PS1. Mă bucur să descopăr că exact asta e postarea cu numărul 100 pe acest blog 🙂 Printr-o coincidenţă extrem de fericită, subiectul şi compania se potrivesc excelent! Cred că suta asta merită aniversată cum se cuvine 😉 Până una-alta, după cum vedeţi, blogul meu are un nou look, courtesy of a friend 🙂 Mulţam!!! Să ridicăm paharele 😉
PS2. Mai există o stradă pe care eu cred c-am trăit, chiar foarte intens—cel mai intens, când am iubit a doua oară-n viaţă, însă nu mi-am putut permite s-o dezvălui, pentru că elefanţii merită să fie protejaţi…
){kind=link}
){kind=link}
){kind=link}