Lobby și alte grozăvii (RO)

. lectură de 5 min

Am aflat și eu, din Gândul și Adevărul, despre scandalul euro-mitei, pornit de Sunday Times. În vâltoarea evenimentelor, desigur că lumea se gândește, din nou, la problemele pe care le ridică asemănarea dintre lobby și trafic de influență. Gândurile mele de azi pornesc de la câteva vorbe înțelepte, al căror autor se pare că este fiul lui Radu Nicosevici (președintele Academiei de Advocacy din Timișoara—organizație alături de care am și lucrat, din când în când): diferența dintre lobby și trafic de influență e exact ca aia dintre comerțul obișnuit și contrabandă! [Filmulețul de mai jos a apărut, mai întâi, la Mihai Polițeanu, dacă nu mă-nșel.]

Sigur că, în acest caz, dl Severin poate fi acuzat de (tentativă de) luare de mită sau (mai degrabă) de înșelăciune (veți descoperi mai jos de ce cred asta), dar sper că nimeni nu-l bănuiește c-ar fi făcut lobby! Așa cum am mai încercat să explic, un parlamentar nu poate face lobby—da, sigur că reprezintă interese, la fel ca lobbyistul, însă este vorba de interese publice, rezultate din „contractul electoral” pe care-l are cu alegătorii, nu de interese private, așa cum are lobbyistul, conform contractului comercial încheiat cu clienții săi. Mi-aduc aminte că, în vara lui 2009, am lucrat, cu Institutul pentru Politici Publice, la un proiect în care exploram necesitatea reglementării activităților de lobby:

Din vremea aceea, „scot de la naftalină” câteva grafice și idei care ar putea contribui la desțelenirea și, mai ales, la destinderea subiectului scandalos de zilele-astea, în direcția identificării unor soluții. Confuzia, lipsa distincțiilor sau, poate, asemănarea prea mare dintre lobby și alte activități de reprezentare, respectiv unele infracțiuni, n-ar trebui să ne îndepărteze de exercitarea demnă și corectă a profesiei de lobbyist. Sper că aflarea unor vești (proaste, evident!) despre niște contrabandiști nu îndepărtează pe nimeni de adevărații comercianți, care dau marfă de calitate, plătesc taxe și, eventual, contribuie în comunitate, prin programe de responsabilitate socială. În schițele de mai jos, am notat C=client, L=lobbyst, D=decident, A=avocat, J=judecător—sunt convins că vă prindeți repede 😉

image-5--6
ilustraţie realizată cu OpenOffice Draw

Similitudinea dintre specialistul-lobbyist și avocat nu este întâmplătoare. Avocatul își oferă serviciile de reprezentare și în relație cu deciziile din cadrul instanței de judecată ori din cadrul procedurilor judiciare, și în relație cu deciziile din cadrul procedurilor para-judiciare (în fața notarului, a arbitrului comercial ori a mediatorului) sau în relație cu deciziile din cadrul procedurilor administrative (în fața inspectorilor de integritate, a controlorilor financiari ori a agenților gărzii de mediu). Avocatul, ca și lobbyistul, utilizează cercetari, expertize tehnice, comunicate și/sau conferințe de presă, pentru a convinge decidenții respectivi de justețea punctului de vedere al clientului. Tocmai din această experiență, aparută inițial doar în relație cu puterea judecătorească, s-a nascut ideea lobbyului, adică a reprezentării intereselor și în fața celorlalte două puteri ale statului—cea legislativă și cea executivă.

Să ne oprim, însă, și asupra confuziilor care pot apărea între activitățile absolut legitime de lobby și unele infracțiuni—mai ales cele în care acționează tot trei categorii de actori—caracterizate de faptul că între „client” (beneficiarul deciziei) și decident se găsește un interpus. Cea mai simplă confuzie se poate face cu traficul de influență, unde exista un CI=cumparator de influență, un TI=traficant de influență și un D=decident. Inițiativa îi poate aparține traficantului sau cumparatorului; scopul este ca traficantul, plătit de cumpărător, să-și utilizeze influența (reală sau aparentă) asupra decidentului. Asemănările cu lobbyul se opresc la modelul celor trei actori implicați și la relația oneroasă dintre „specialist” și „client,” pentru că scopul unui astfel de „contract” este ilegal. Deosebirile cele mai evidente rezidă în modul nelegitim de exercitare a influenței asupra decidentului și în faptul că decizia astfel influențată reprezintă, de fapt, un abuz al atribuțiilor/prerogativelor decidentului.

image-10--1
ilustraţie realizată cu OpenOffice Draw

Rămânând în zona modalităților de corupere a deciziilor, dacă „specialistul” îi oferă decidentului bani sau alte foloase pentru a influența decizia, în loc de trafic de influență vom identifica infracțiunea de dare de mită prin interpus, de la „client” către decident. Într-o altă modalitate, „specialistul” nu are, de fapt, nicio influență asupra decidentului, însă îl amenință ori îl șantajează pe acesta din urmă, caz în care ne aflăm în fața unui concurs de infracțiuni. Dar mai există și modalitatea prin care asa-zisul „traficant de influență” nu are, de fapt, nici influență directă asupra decidentului, nici intenția de-a exercita influență, amenințare ori șantaj asupra decidentului—în acest caz, „specialistul” comite, față de client, infracțiunea de înșelăciune, în forma ei cea mai simplă.

Totuși, legea penală nu ajunge întotdeauna să fie pusă în aplicare, iar multe infracțiuni de acest gen rămân nesancționate. Drept urmare, unele decizii corupte pot rămâne în vigoare, distorsionând relațiile sociale, mecanismele pieței, bunul mers al administratiei 🙁 Acest ultim argument este utilizat, deseori, în sprijinul ideii de-a reglementa activitățile de lobby, aparent în/cu speranța că o reglementare suplimentară va descuraja impostorii și va proteja lobbyiștii adevărați. Așa cum sugeram în discuția despre asociațiile profesionale, organizarea impusă printr-o astfel de reglementare, de sus în jos, este sortită eșecului; în plus, o reglementare suplimentară a acestui domeniu poate avea și efecte negative nedorite—fie procurori delăsători, fie procurori abuzivi 🙁 Dacă vreți, dacă vă interesează, săptămâna viitoare vă prezint opinia mea și despre oportunitatea unei reglementări a lobbyului.

PS1. Pentru azi, promisesem să revin asupra subiectului cu asociațiile profesionale. Sper să mă iertați că m-a luat valul scandalului Severin. Miercuri, însă, voi veni cu noi explicații despre modul în care înțeleg eu viața asociativă și resorturile diferențierii reputaționale.
PS2. N-aș vrea să se-nțeleagă, din cele de mai sus, că-l consider vinovat pe dl Severin. Asta e treaba procurorilor—să strângă probe, și a instanțelor—să judece. Cred, însă, că procurorii pot avea mai mult succes cu încadrarea legală de înșelăciune decât cu cea de trafic de influență ori cea de conflict de interese în formă penală. Rămâne de discutat, că eu încă nu înțeleg, de ce ar mai avea nevoie un demnitar de mai mulți bani?, de o a doua slujbă? Să li se permită, sunt de acord; dar de ce-ar avea nevoie?!?
PS3. Mi s-a părut inteligentă mișcarea lui Thaler, care pretinde că voia să vadă până unde merg jurnaliștii, înainte de-a-i da pe mâna autorităților. Mi s-a părut elegantă soluția lui Strasser, care a demisionat din toate funcțiile politice. Severin, imparțial ca tot românu’, nici prea-prea (inteligent), nici foarte-foarte (elegant) 🙁 [Hopa, între timp, se pare c-a demisionat și Thaler; Severin rămâne în ofsaid și dă vina pe arbitru?]