o variantă a acestui articol, prescurtată din lipsă de spaţiu tipografic, a fost publicată în Dilema veche, sub îngrijirea editorială a lui Cristi Ghinea, alături de o poză-portret de Tina Trifan
Mecanismul de Cooperare şi Verificare al Comisiei Europene este în egală măsură iubit şi urât, atât de români, cât şi de europeni. E iubit mai cu seamă de cei care au felurite beneficii din componenta de verificare şi e urât îndeosebi de cei care nu văd avantajele din partea de cooperare. Adevărul e că rapoartele MCVîi dau substanţă şi vizibilitate mai cu seamă componentei de verificare, în timp ce nimeni nu pare să ştie bine ce se-ntâmplă în partea de cooperare. Aşadar, vrem şi nu vrem MCV, iar momentul raportului care va veni acum, în ianuarie sau februarie 2013, poate fi motiv de bucurie pentru cei care nu-l mai vor deloc şi motiv de-ngrijorare pentru cei care vor să-l păstreze. Şi asta naşte întrebarea implacabilă pentru români şi europeni, atât pentru cei care iubesc MCV-ul, cât şi pentru cei care-l urăsc: Cum să-l păstrăm fără să-l păstrăm?
Ce să fac?, cum să fac?!? sursa foto: Turambar
Cei care iubesc MCV-ul, mai ales pentru componenta de verificare şi rapoartele periodice de progres, atât la Bucureşti, cât şi la Bruxelles, doresc să păstreze un astfel de mecanism de monitorizare. Ei cred, însă, că MCV-ul a fost gândit pentru o perioadă de maximum 5 ani şi intuiesc că decizia de-a prelungi MCV pentru România e problematică. O astfel de decizie poate fi interpretată în sensul că negociatorii UE din 2004-2007 nu şi-au făcut bine datoria şi/sau că monitorii MCV din 2007-2012 nu s-au priceput să facă recomandări aplicabile, practice, de impact. E nevoie de mult curaj pentru o astfel de decizie, dar există prea puţini oameni care să-şi asume o asemenea responsabilitate… Iubitorii de MCV doresc să-l păstreze, însă nu ştiu cum!
Cei care urăsc MCV-ul, fie pentru că li se pare o ruşine ca un stat-membru să fie monitorizat, fie pentru că nu-s mulţumiţi de componenta de cooperare, îşi doresc ca MCV să fie oprit, aruncat la coş, uitat cât se poate de repede. Ei îşi dau seama că România n-a progresat suficient în ultimii cinci ani: reforma justiţiei înaintează, dar prea încet, iar lupta împotriva corupţiei înregistrează progrese remarcabile, deşi e neclar dacă sunt şi sustenabile. Chiar şi cei care urăsc MCV-ul realizează că monitorizarea nu poate fi îndepărtată prea uşor, deşi Croaţia intră în UE fără un mecanism similar, iar instrumentul s-ar putea dovedi util în relaţiile cu Grecia, Italia, Spania… Le-ar conveni un înlocuitor, dar nu-şi dau seama cum să-l modeleze!
De vreun an de zile, avem o idee despre cum s-ar putea împăca şi capra şi varza, pentru că există o soluţie care să ne-ajute să păstrăm componenta de verificare, să-ntărim componenta de cooperare, să diluăm „ruşinea“ monitorizării externe, dar să şi prelungim termenul cu vreo 10 ani. Soluţia este ancorată în nevoile instituţiilor din justiţie şi administraţie, respectiv răspunde la obiectivele asumate de statul român prin diverse documente strategice. Ideea e că reforma justiţiei şi lupta împotriva corupţiei necesită investiţii financiare serioase, pe care bugetul României nu are capacitatea să le asigure singur. Prin urmare, privim către fondurile europene pentru a acoperi deficitul de finanţare şi sperăm că Guvernul României are înţelepciunea de-a negocia alocarea unor fonduri din bugetul european 2014-2020 exact pentru aşa ceva!
Pe baza Strategiei Naţionale Anticorupţie (aprobată de Guvern în 2012), a Strategiei de Integritate în Justiţie (adoptată de CSM în 2011) şi a Strategiei de dezvoltare a Justiţiei ca serviciu public (propusă de MJ în 2010), se poate imagina un Program Operaţional Sectorial pentru Democraţie, Stat de Drept, Reforma Justiţiei şi Integritatea Sectorului Public. Acest POS, finanţabil din Fondul Social European, ar putea intra în vigoare în 2014, ar putea permite investiţii şi cooperare în justiţie şi anticorupţie până-n 2020, ar extinde perioada de verificare şi raportare pînă-n 2022. Ar fi un MCV reînnoit, mai acceptabil din punct de vedere politic (nu doar pentru Guvernul României, ci şi pentru Comisia Europeană), mai eficient din punct de vedere administrativ (pentru că, atunci când nu se-ndeplinesc indicatorii, se poate suspenda finanţarea), mai util din punct de vedere instituţional (pentru că oferă oportunitatea investiţiei în obiective şi proiecte concrete de reformă).
sursa imaginilor din colaj: Harta politicii
Ministerul Justiţiei deja a parcurs o mare parte din paşii operaţionali care i-ar permite să devină Autoritate de Management pentru acest Program Operaţional, iar Consiliul Superior al Magistraturii este deja calificat să devină Organism Intermediar. Mai rămâne doar ca această idee să fie acceptată şi promovată de miniştrii Teodorovici, Pivniceru, Stroe şi Dragnea, susținută de miniştrii Voinea şi Chiţoiu, promovată de premierul Ponta şi de preşedintele Băsescu (s-ar putea introduce şi o componentă de informatizare a sectorului public, deci şi ministrul Nica ar fi mulţumit). E o soluţie asupra căreia Puterea şi Opoziţia pot cădea de acord, angajând decisiv statul român, deopotrivă faţă de propriii cetăţeni şi instituţiile europene, pentru o democraţie funcţională, o justiţie independentă şi o administraţie integră—obiective care pot fi atinse în 10 ani! 🙂
){kind=link}
){kind=link}
){kind=link}
){kind=link}