MiNUsterul fondurilor europene (RO, lung)

Se discută deja, de vreo 2 săptămâni, deşi subiectul a fost lansat acum câteva luni. Acum, s-a anunţat că există (dar e secret!) un ţuţăr dispus să se ploconească în faţa lui Boc (deşi e mai credibil decât premierul în faţa celor de la Bruxel?!?), aşa că simt nevoia să mă exprim: Sunt 100% împotriva înfiinţării acestui minister! În schimb, sunt 100% de acord cu cedarea tuturor atribuţiilor privind gestionarea fondurilor europene către sectorul bancar! Şi explic de ce cred şi susţin asta, pe ritmuri care ne demonstrează, încă o dată, că geaba trece timpul pe lângă noi…

Ce face un decident politic (ministru, în cazul ăsta)? Simplu, alocă resurse, negociază cu diverse grupuri (legitime) de interese calitatea şi volumul resurselor alocate diverselor sectoare, activităţi, soluţii pentru obiective, nevoi sau probleme. Banii europeni au un singur avantaj, din punct de vedere politic—sunt relativ liberi de constrângeri, spre deosebire de banii colectaţi din taxe şi impozite. Însă banii europeni sunt, de fapt, cam puţini—după estimarea mea, cam 5% din alocările anuale din toate bugetele publice ale statului român. Iar obiectivul acestor bani este să fie injectaţi rapid în economia orizontală, pentru a stimula modificări structurale în economie.

Lăsăm deoparte obiectivul, că-i evident că politicienii noştri nu l-au înţeles, nici măcar acum 🙁 Dar cât de neinspirat politic să fii, încât să creezi o instituţie cu competenţă generală şi un buget atât de lax (prin comparaţie cu altele)? Dacă viitorul ministru va fi mai credibil decât premierul, va fi tentat să negocieze alocările în propriul său beneficiu, ţintind chiar funcţia de premier, după alegerile din 2012. Dacă va aloca banii corect şi eficient, va deveni cu atât mai credibil decât premierul. Dacă se va ţine de matrapazlîcuri ori nu va reuşi să livreze la înălţimea aşteptărilor, evident, borcanele se vor sparge tot în capul premierului. Aşadar, politic, de ce-ai vrea să faci asta?!?

Undeva la mijloc, se strecoară şi un argument administrativ, cu întrebarea legată de personal. De unde iei personal calificat, care să ocupe posturile din acest nou minister? Cel mai simplu ar fi să aduni în noua instituţie tot personalul care deja se ocupă (şi-o face prost!) de lucrurile astea prin ‘cele autorităţi de management şi organisme intermediare care deja există şi se află în coordonarea premierului. În toiul (dar în pofida) retoricii guvernamentale despre descentralizare, specializare, responsabilizare, restructurare şi, eventual, externalizare, tu faci încă un pas spre centralizare, exact în domeniul care-ar trebui să contribuie la restructurarea economiei? Câtă incoerenţă încape-n discursul politic?!?

Tot pe la mijloc îşi arată colţii şi argumentul comparativ-istoric. Ni se dau aşa-zise exemple de succes din Polonia şi Bulgaria? Ia, să ne gândim niţel: nu cumva sunt scoase din context exemplele astea? Păi, Polonia a făcut minunea asta înainte de aderarea la UE, în alte condiţii economice, politice, culturale şi administrative decât România de azi. Bulgaria a făcut asta mai recent, însă sub ameninţarea blocării fondurilor pentru agricultură şi-n contextul venirii la putere a unui nou guvern. Ah, dar ambele ţări înţeleseseră obiectivul cu injecţia fondurilor, rotaţia rapidă a banilor, modificările structurale, aşa că situaţiile nici nu suferă comparaţie!

Ajungem şi la argumentul funcţional şi la motivele pentru care susţin 100% externalizarea gestiunii fondurilor europene către bănci: Solicitantul merge cu proiectul la bancă, pentru că, indiferent cum ar face, tot are nevoie de un credit—măcar de prefinanţare sau cofinanţare. Banca vede multe proiecte şi ştie deja cum să facă diferenţa între un proiect viabil şi unul prost. Ce mare lucru ar fi să mai verifice eligibilitatea solicitantului şi a activităţilor, conform ghidului aprobat deja de fiecare autoritate de management? Dacă banca îşi asumă răspunderea financiară pentru a susţine proiectul, de ce n-ar accepta funcţionarul din autoritatea de management (AM) să autorizeze contractul?

ilustraţie realizată cu Bizagi Process Modeler

Ce rezolvăm cu asta? Cred că eliminăm din administraţie o mulţime de funcţionari care sunt plătiţi degeaba cu sporuri de 75%, pentru că fac (ineficient) o muncă la care nu se pricep; deschidem o mulţime de locuri de muncă în sectorul bancar; ducem accesul la fondurile europene cel mai aproape de cetăţean, prin filialele bancare deja deschise în fiecare cartier, în fiecare comună; creştem viteza de avizare/aprobare a proiectelor, de eliberare a creditelor de la bănci către beneficiari (solicitanţii care au contractat proiecte viabile) şi punem presiune pe autorităţile de certificare şi plăţi (ACP), respectiv de audit (AA), să nu mai tergiverseze decontările.

Cu alte cuvinte, eu cred că există premisele pentru eficientizarea gestionării fondurilor, aşa încât să crească blestematul ‘cela de grad de absorbţie… Beneficiul nemijlocit ar consta în faptul că banii ar fi, cu adevărat, injectaţi acolo unde e nevoie de ei, pentru a produce modificări structurale în economie, pentru a reduce disparităţile economice şi sociale dintre regiunile României şi celelalte regiuni ale Uniunii. [Le-am mai tăia baronilor politici şi administrativi până şi gândurile c-ar putea accesa aceşti bani pentru a-şi finanţa campaniile electorale, viloacele şi merţanele.] Dar asta nu-nseamnă că-i totul roz în filmul ăsta, pentru c-ar mai exista şi nişte riscuri, respectiv provocări asociate:

1. ar creşte rapid tentaţia corupţiei în sectorul bancar—bucuria este că băncile au acţionariat şi management străin, iar sectorul privat e mai sensibil la propriile riscuri de corupţie;
2. ar scădea foarte repede numărul proiectelor câştigate de instituţiile publice, pentru o perioadă de timp, până când învaţă (se instruiesc!) cum să lucreze în relaţia cu băncile;
3. ar trebui ca băncile să elaboreze/inventeze nişte produse bancare noi, care să nu elimine din competiţia pentru banii europeni organizaţiile neguvernamentale şi instituţiile publice;
4. ar trebui ca guvernul să negocieze nişte pachete/comisioane stimulative pentru bănci, ca să preia gestiunea fondurilor şi, în acelaşi timp, să renunţe la mulgerea bonurilor de trezorerie;
5. ar trebui ca premierul să negocieze această nouă schemă de gestionare a fondurilor europene cu Bruxelul—iar, dacă n-are cojones ori credibilitate, să ne lase, frate!

sursa ilustraţiei: prelucrare după www.agenda.ro

Ministerul e o soluţie din secolul trecut, care prezumă (eronat!) capacitatea absolută a administraţiei centrale de-a răspunde la toate nevoile societăţii, care nu recunoaşte (grav!) valoarea parteneriatului în/la guvernare cu actorii sociali, care continuă (îngrijorător!) înclinaţia actualului guvern spre decizii luate fără consultare, fără consideraţie faţă de alte puncte de vedere. Nu în ultimul rând, ministerul e o soluţie lipsită de încredere din partea potenţialilor beneficiari şi (experienţa ne-o arată) lipsită de orice urmă de transparenţă. Nu pretind că băncile ne pot oferi mai multă încredere şi/sau transparenţă, dar depinde foarte mult de felul în care le contractăm!

Ah, încă un detaliu: despre soluţia cu băncile s-a mai discutat, prin 2005-06, chiar dacă nu atât de public cum se discută azi despre soluţia cu ministerul. Studiul realizat cu IRT în 2006 putea susţine soluţia bancară, dar guvernul de-atunci îşi căuta consiliere prin alte zone ale societăţii civile. Naiv, am crezut că soluţia bancară s-ar fi putut pune în aplicare odată cu numirea lui Vosganian ca ministru al economiei şi finanţelor. Evident, speranţe şi aşteptări deşarte, aşa cum nici acest demers nu va putea întoarce din drum soluţia ministerială 🙁 Întrebarea este cât timp mai răbdăm fudulia nemăsurată care-nsoţeşte prostia nemărginită a guvernanţilor?!?