Motoretki (RO)

Aceste două cățelușe (mamă și fiică) s-au aciuat, în urmă cu ceva vreme, în grădina interioară a unei pensiuni din Vrața (Bulgaria). N-au primit nume, pentru că nu stau locului nicio clipă. Aleargă toată ziua, se hârjonesc, se bucură de viață. Și, când se gudură pe lângă oameni, ori când se iau la întrecere prin grădină, scot niște mârâituri (și/sau gâfâituri?) care sună exact ca două motorete, când la relanti, când accelerate la maxim. Așadar, de-aici și poreclele lor: Motoretka 1 și Motoretka 2 🙂

În arhiva mea cu fotografii, am 2 foldere intitulate [bb2019] și [bb2022], despre călătoriile făcute cu ai mei—în urmă cu 3 ani, am fost în Bucovina și Basarabia; anul ăsta, am fost în Bulgaria și în Banat. Motorizați, da, adică am mers cu mașinuța noastră veche, mică și firavă—„bestia roșie” care consumă numai 4 l/100 km (la drum lung, desigur, că-n oraș e altă poveste). Anul ăsta, am făcut cam 1500 km, prin Giurgiu, Ruse, Veliko Tîrnovo, Gabrovo, Loveci, Plevna, Lukovit (o eroare de traseu), Byala Slatina, Vrața, Montana, Vidin & Lom, apoi Calafat, Severin, Moldova Veche, Oravița & Anina, Orșova și, spre casă, Craiova, Calafat, Roșiori, Alexandria.

Oprirea la Byala Slatina a fost mai degrabă rezultatul erorii de la Lukovit, dar acolo am mâncat cei mai buni kebapce (mici bulgărești), la un grătar din marginea orașului. La Vrața, alături de motoretki, am avut parte de cea mai bună cină tradițională, cu sirene po shopski făcută dumnezeiește. La Plevna, am admirat cea mai frumoasă arhitectură urbană, în centrul pietonal al orașului. La Vidin ne-am simțit cel mai bine, fiind și unicul loc unde am dormit două nopți. Prin contrast, la Lom am resimțit din greu sărăcirea și îmbătrânirea orașului—ambele deopotrivă de vizibile. La Oravița am avut cea mai mare decepție turistică, dar la Orșova am dormit cel mai bine. Iar undeva lângă Roșiori am mâncat cea mai bună ciorbă de burtă.

Am fost cu adevărat încântat de „muzeul satului” Etîr (sau Etăr?) de lângă Gabrovo. Locul e bine îngrijit (și bine conceput), iar magazinele de artizanat sunt cochete—într-un stil tradițional, desigur. La Loveci am avut revelația că toate orașele bulgărești s-au îngrijit să-și facă un centru pietonal (lucru pe care cred că-l intuiam încă de când eram eu student la Blagoevgrad, dar abia la Loveci mi-a picat fisa); de altfel, centrul pietonal din Montana era în renovare, când am trecut noi pe-acolo. Zic doar că mi-au plăcut enorm de mult fântânile arteziene din centrul pietonal de la Plevna—sunt superbe!—iar planul urbanistic de-acolo se vede c-a fost gândit cu capul pe umeri. Am fost foarte plăcut impresionat și de centrul pietonal din Vrața—bine gândit, bine realizat, bine pus la punct. Și la Vidin arată bine, da' acolo se vede că aveau deja de unde porni, deci nu s-au chinuit prea tare, că i-a ajutat „materialul clientului.”

Lângă Plevna, există un mic mausoleu închinat memoriei soldaților români care au luptat în războiul din 1877-78. Locul e frumușel, dar nu prea e îngrijit. O coroană de flori de plastic arată întreaga grijă a statului român față de acel complex. Noroc cu cele câteva bătrâne din satul vecin, care dădeau cu săpăliga, să mai scoată din buruieni. Bulgara mea încă e suficient de bună pentru micile conversații de tip
—Bună ziua!
—Să trăiești, tinere!
—Vă plătește statul român sau altcineva să faceți curat aici?
—Ei, mamă, da' numa' cu plată crezi tu că se face un bine în viață? Nu ne plătește nimeni, da' soldații ăștia merită să aibă și ei un pic de curățenie și de veselie în viața de dincolo...
—Adevărat, foarte adevărat. Vă mulțumesc tare mult.
—Ah, da' sunteți români? Ce bine vorbești bulgara!
—Da, am fost student la Blagoevgrad și-am învățat un pic, da' doar din auzite... Zhivi i zdravi!
[Întotdeauna mi-a plăcut urarea asta, tipic bulgărească—traducerea e ceva de genul „(să fim/să fiți) vii și sănătoși/sănătoase,” un fel de live long and prosper din Star Trek.]

Și, lăsând astea la o parte, ce nu mi-a plăcut la Oravița, de-am zis c-a fost cea mai mare decepție turistică? Păi, «mocănița»! Pentru că special pentru ea am bătut drumul până la Oravița—bine, și pentru peisajele alea, superbe, de pe malul Dunării, de la Orșova până la Moldova Veche. Locomotiva veche (adevărata mocăniță) stă garată peste șine, iar trenul turistic până la Anina și-napoi e tras de-o locomotivă diesel, de fabricație mai recentă. Vagoanele sunt de prin anii '50-'60, deloc potrivite cu descrierile (oricum, nu suferă comparație cu mocănițele adevărate de la Vișeu de Sus ori de la Moldovița). Și drumul a fost un chin de 2 ore dus și alte 2 ore întors, în acele vagoane prost aerisite (deși pandemia ar fi trebuit să ne-nvețe ceva despre asta), printr-un lung tunel de vegetație, prin pădure (și vreo 15 tuneluri săpate în stâncă). Adică ioc peisaje bucolice, pentru că pur și simplu nu puteai vedea nimic dincolo de frunzele și crengile copacilor. (Bine, puteai vedea niște maldăre de gunoi, niște vechi fabrici lăsate în ruine, câteva cantoane feroviare părăsite, cu semne din tablă ruginită și cu geamurile sparte.) Timp de 2 ore dus și alte 2 ore întors, plus 1 oră de stat degeaba în Anina, fără vreo explicație la difuzoarele din vagoane, fără vreo aplicație mobilă care să-ți arate pe unde ești și de ce-i important din punct de vedere istoric ce se vede pe-acolo. Teribilă decepție! 🙁

Ah, și mare atenție la urcatul în tren/vagoane—și, mai ales, la coborât! Recomand coborârea cu spatele, ca să vă puteți ține bine de bare. Altfel, există pericolul să alunecați pe treptele extrem de abrupte, așa cum a pățit tata. Bine că n-a fost nimic grav, dar s-a lovit, julit și învinețit la spate, ceea ce nu-i deloc vreo plăcere, la 78 de ani. De ce n-au pus ei niște scări/trepte ajutătoare?—probabil pentru că nu le pasă, așa cum sigur nu le pasă de eventualii turiști aflați în fotoliu rulant 🙁 Și nici la Anina, pentru pauza de o oră, nu există vreo preocupare pentru masa de prânz a turiștilor, cu atât mai puțin pentru cei cu nevoi culinare speciale—nu există vreun restaurant cu meniu tradițional, ci doar o pizzerie. Foarte tristă situație! Gata, mă opresc aici cu poveștile. V-am lăsat câteva fotografii din [bb2022], că sper să fie mai plăcute decât pălăvrăgelile mele. Altfel, există pericolul să-ncep să scriu despre ce-ar fi mai bine să facă administrațiile locale și CeFeReul, cum să scrie proiecte cu bani europeni—nu mă mai opresc...

Dar mai e ceva: Cea mai spectaculoasă imagine cu care am rămas din această excursie n-a putut fi prinsă într-o fotografie. Pe dreapta drumului, într-o curbă la stânga, înainte de-a intra în Iablanița, am văzut ceea ce cred că era o acvilă. Părea mai mare decât un curcan și ținea aripile semideschise, ca și când și-ar fi protejat prada. Avea ciocul de un galben aprins, în contrast cu limba roșie-roșie—sau, poate că nu văzusem limba, ci o bucată de carne însângerată. Poate că avea gura deschisă pentru că-și striga puiul sau partenerul—sau, cine știe?, poate ne amenința pe noi, cu „bestia roșie,” să nu cumva să ne apropiem de pradă. Câțiva metri mai la stânga, un (alt?) iepure se retrăgea, speriat, în spatele unui copac. Imaginea acelei păsări de pradă ar fi meritat să fie văzută pe National Geographic!

sursa tuturor fotografiilor: arhiva personală;
sursa foto cu motoretki: tot arhiva personală, Vrața, complexul Hîșove, iunie 2022