Nepăsare și/sau neputință? (RO)

take a circle, caress it, and it will turn vicious —Ionesco

De când a început Pro Democrația să prezinte și să dezbată public sondajele CCSB despre administrația locală din sectoarele Bucureștiului, mă tot sâcâie un gând despre percepția de proastă performanță a forurilor deliberative. În urmă cu un an, pe 18 iunie, am organizat, cu sprijinul Centras și al Reprezentanței, o întâlnire a tuturor reprezentanților societății civile din astfel de foruri deliberative. Nu ne-am putut aduna chiar toți, iar dezbaterile n-au fost suficient de constructive pentru a putea ajunge la instituirea unui mecanism de cooperare, prin intermediul nostru, între aceste comitete și comiții. Eu n-am renunțat la idee, dar am mai adaptat/ajustat instrumentele—cu un pic de răbdare, ceva-ceva tot ’om izbândi 🙂

Mă-ntorc, însă, la ce mă sâcâie: Pornesc de la experiența personală cu colegii din Consiliul Național de Integritate și speculez/extrapolez, folosind informații culese de la colegii din Comitetele de Monitorizare pentru fonduri europene, respectiv de la colegii care monitorizează activitatea Consiliilor locale și județene. Deși, principial/teoretic, conform separației puterilor într-un stat de drept, aceste consilii ar trebui să decidă, iar aparatul tehnic din subordine să execute, constat că șefii executivi ghidează procesele decizionale după cum poftesc. Cam același lucru se-ntâmplă, trebuie să admitem, și în relația dintre Parlament și Guvern ori chiar în sânul unor organizații de drept privat 🙁 De ce nu reușesc forurile deliberative să preia controlul decizional—din nepăsare sau din neputință?!?

Cred că am un răspuns—cinic și neplăcut, dar și o soluție—costisitoare și neplăcută… Răspunsul e cinic pentru că se bizuie pe niște calcule foarte simple, în două ipoteze/categorii:

1. Ai o meserie și niște obligații; ai acceptat să intri în acest for deliberativ, pentru că te-ai simțit constrâns de unele din acele obligații; odată ajuns acolo, descoperi că ai și mai multe obligații, însă beneficii ioc. Natural și rațional, te repliezi în poziția din care, formal, îți îndeplinești aceste noi obligații (care nu-s prioritare pentru tine, meseria ta, familia ta), dar fără a investi resurse, energie sau timp—dacă propunerile executivului par rezonabile, iar grupul tău de interese n-are nimic împotrivă, aprobi repede. Orice dezbatere asupra acelei propuneri îți pare o pierdere de vreme, mai ales în condițiile în care cuantumul indemnizației de ședință nu se află, nici pe departe, în vecinătatea sumelor pe care tu le câștigi, în mod obișnuit, în meseria ta.
2. Ai altă meserie și alte obligații; ai dorit să intri în acest for deliberativ, pentru că te pasionează acel domeniu de activitate, pentru că-n felul ăsta simți că-ți indeplinești și celelalte obligații; odată ajuns acolo, descoperi că nimeni altcineva nu e dispus să dezbată, să discute, să asculte, să construiască drumul către cea mai bună soluție. Treptat, realizezi că tot efortul investit de tine, cu pasiune, este perceput conflictual și-ncepe să se traducă în timp irosit—propunerile tale, făcute cu bună credință (importante pentru tine și meseria ta), sunt respinse pe bandă rulantă, de majorități covârșitoare. După frustrare, furie, blazare, începi să te-ntrebi dacă nu cumva ai putea câștiga mai mult (rezultate, nu bani!) în altă parte, unde să-ți poți face meseria ta.

Majoritatea membrilor acestor foruri deliberative funcționează în prima ipoteză și-i demotivează pe cei care ajung acolo din cea de-a doua categorie. Șeful executiv adulmecă repede această dinamică a forului deliberativ și-ncepe să manipuleze motivațiile celor două categorii de membri, tocmai pentru a scăpa, cât mai eficient, de povara supravegherii, controlului sau contraponderii. Deliberativii nu se (mai) împotrivesc—unii din nepăsare, ceilalți din neputință. Rezultatul imediat este lipsa transparenței decizionale, cel mediat este consolidarea puterii discreționare, iar impactul este inadecvarea activității față de clienții, beneficiarii sau utilizatorii serviciilor acelei instituții/organizații. Eventual, executivul inventează (și începe să se raporteze la) „responsabilitatea” sa față de un terț—de regulă, un terț a cărui satisfacție îl poate menține pe acel executiv în funcție 🙁

Soluțiile „standard” se circumscriu (în ordine inversă) indicatorilor de satisfacție printre clienți, beneficiari sau utilizatori, procedurilor de limitare a puterii discreționare în executiv și reglementărilor privind creșterea transparenței în deliberativ. Din păcate, toate astea se referă la efecte, nu la cauze 🙁 Tocmai pentru că se referă la efecte, soluțiile standard sunt ușor de contracarat prin referire la ultima „evaluare” făcută de terțul acela, față de care toată lumea vorbește cu deferență și respect (nețărmurit, dar ipocrit!). O soluție ar fi să-i (re)educi pe deliberativii din prima categorie, să-i înveți să-și asume responsabilitatea, să exersezi cu ei reașezarea priorităților și analiza propriilor motivații—cu alte cuvinte, să-i transformi în oameni din categoria a doua sau să-i lași să plece. Dar nu am încredere în soluția asta, pentru că „lupu’-și schimbă păru’, da’ năravu’ ba!”

Soluția pe care o cred fezabilă este să populezi forurile deliberative cu cât mai mulți oameni din cea de-a doua categorie, iar pentru asta trebuie să aloci bani, să instituționalizezi funcția de membru al acelui for deliberativ, s-o transformi într-o meserie, eventual incompatibilă cu exercitarea altor meserii. Desigur că soluția asta e costisitoare, dar nu-i atât de scumpă ca reeducarea menționată mai sus. Pe de altă parte, nu cred că-i neapărat nevoie să se păstreze actualul număr al deliberativilor—odată cu instituționalizarea lor, li se poate reduce numărul, astfel încât cheltuiala finală să fie aceeași, nu-i așa? Însă beneficiile unei astfel de reforme mie-mi sunt evidente, „clare ca bună ziua!” Of, am uitat—soluția asta e și neplăcută, pentru că, mai devreme sau mai târziu, va demonstra nepăsarea sau neputința executivilor!

PS Dacă nu-i suficient de clar, cercul e vicios tocmai pentru că, în actualul sistem, singurii care ar putea propune, promova, milita pentru soluția asta sunt executivii—ultimii cărora să le convină o astfel de schimbare 🙁 Dacă vedeți voi vreo altă soluție, sunt dispus să ascult, să învăț, să acționez 😉