Nestare (RO)

Am o stare de nestare... Încă nu mi-am găsit liniștea sufletească despre care scriam la începutul lunii, deși mi-e mai bine... De fapt, doar m-am obișnuit cu nestarea; încă n-am acceptat-o în lumea mea. Săptămâna trecută, însă, am avut bucuria de-a participa la trei evenimente succesive, care mi-au mai dat un pic de speranță. Primul eveniment a fost o dezbatere internă a comunității LfJ despre Hotărârile CCR privind alegerile prezidențiale (nu pot pune link, că a fost cu ușile închise). Al treilea a fost o conversație găzduită de Nod Makerspace despre regenerare urbană.

Ilustrația de mai sus e de la al doilea eveniment al săptămânii trecute: lansarea publicației Atenție, cade democrația!, unde am publicat și eu un text despre statul de drept și despre justiție (varianta brută a textului meu se găsește și separat, aici). În dimineața zilei de 26 martie, cu gândul la dezbaterea publică ocazionată de lansarea acestei publicații, m-au încercat două gânduri distincte:

Cred că folosim în mod greșit sintagma „stat de drept.” Cred că formularea corectă ar fi „stare de drept.” Gândul ăsta m-a mai bântuit și în 2015-17, pe când lucram la Funky Citizens și-am contribuit la explicațiile din Constituția ilustrată (pentru copii), pag. 9—dar nu atât de puternic ca acum. Teoria mea e că noi am tradus greșit din franceză, unde état poate însemna și stat, și stare. Înainte de Revoluția Franceză, aveau drepturi de reprezentare politică doar cele trei stări—clerul, nobilimea și burghezia (știu, simplific enorm de mult!). Aceste trei stări din naștere (états de naissance), au fost înlocuite (prin revoluție) cu o singură stare, provenită din lege, din drept (état de droit). Cu alte cuvinte, nu e vorba despre un atribut al statului, ci despre un atribut al cetățeniei—cetățenii se bucură de starea de drept, care necesită (un stat în care să existe) constrângeri privind exercitarea puterii, reguli clare privind schimbarea regulilor și, respectiv, respectul egal pentru drepturile și libertățile individuale.
Cred că trăim un paradox în ce privește evoluția României din ultimii 35 de ani. Cu toate bubele pe care i le găsim statului român și regimurilor politice postdecembriste, acest stat a găsit resurse prin care să rămână în picioare. Hotărârile CCR din ultimele 6 luni (privind alegerile prezidențiale) n-au fost pe deplin corecte (în opinia mea), dar au condus la protejarea întru supraviețuire pentru acest stat și pentru cetățenii săi. Mecanisme similare (incorecte pe fond, dar cu rezultate bune) au făcut să fim apărați de pericolele autoritar(ist)e ale unor Iliescu, Tudor, (Năstase?,) Băsescu, Ponta, Dragnea, Șoșoacă, Georgescu. Ce-mi doresc eu tare mult e să reușim să obținem rezultate bune prin decizii și procese decizionale care să fie și corecte pe fond.

Mi-ar fi plăcut să am inspirația de-a scrie despre starea de drept în articolul acela, însă mintea mea din martie gândește altfel decât gândea mintea mea din decembrie-ianuarie, când am scris articolul. Măcar am avut ocazia de-a exprima gândurile astea două cu ocazia lansării, în Aula BCU. Poate că voi avea ocazia să le și dezvolt, în alte publicații, mai târziu. Cert e că am de gând să-mi transform nestarea asta în stăruință—voi stărui să nu mai folosim cuvinte greșite și să nu mai vedem totul în negru! Bine, important e să-ncep de la mine și/sau cu mine 😉

PS Câteva detalii despre conținutul publicației au fost oferite de colegul și prietenul Mihai Marc în emisiunea Timpul prezent de la Radio România Cultural.